Fosta Uliţa Mare a Iaşului, în jurul căreia s-a dezvoltat oraşul celor şapte coline, este una dintre cele mai vechi şi pitoreşti artere ale Iaşului. Este istorie pură. Este locul care a văzut marile frământări ale neamului românesc. Este locul de-a lungul căruia oraşul îşi trăieşte povestea unică, în care bate inima capitalei Moldovei.

Citind mărturiile prăfuite ale epocii apuse, parcă nu mai recunoaştem mare lucru din ce am moştenit noi astăzi. Un grec ce îşi făcea veacul pe la Iaşi, Rudolf Şuţu, ne lasă o descriere a Uliţei Mari, aşa cum era în vremea sa: „Purcezând din dreptul Bisericii de pe Poartă ţinând stânga pe la Mănăstirea Trisfetitelor (Trei Ierarhi), din dosul bisericii Doamnei şi mai dreapta pe la Biserica Papistaşilor (Catolică), strâmtorându-se pocăită prin dreptul Mitropoliei vechi, umflându-se ţanţoşă pe lângă aceea nouă, ajungea strânsă ca de gâlci în colţul Străzii Princiare, fosta uliţă Sfântul Gheorghe Lozonschi (numită apoi Cloşca) şi înălţată la mare rang pe vremea domnitorului Mihalache Sturza, statornicit cu toată curtea în căsoaia moştenită de la tătâne-său, logofătul Grigoraş Sturza (actuala Facultate de Teologie Ortodoxă) şi prefăcută într-un chipeş palat. Cârmind iarăşi spre răsărit şi luând-o tot înainte, Uliţa Mare dădea buzna în uliţa Goliei (Cuza Vodă), pe al cărui făgaş se lăsa numaidecât la răspântia lui Petrea Bacalu din colţul străzilor Academiei (acum, strada Arcu) şi Curelari (azi, strada Săulescu), de unde cotea brusc, la dreapta, către Uliţa Consulatului Rosienesc şi bolniţa Sfântului Spiridon, dar se răsgândea şi o tăia deodată spre stânga spre casa lui Mihalache Paşcanu (Muzeul Unirii)“.

Descrierea este mult mai amplă, descoperind o parte a oraşului, în care palatele marilor familii boiereşti se împleteau cu bordeiele săracilor. Era lux şi sărăcie în acelaşi loc, „lux cu bani cinstiţi, însă şi sărăcie curată“, aşa cum amintea Rudolf Şuţu. În tot acest tablou din vremea străbunicilor noştri, se desprind denumiri de care noi, nepoţii, nici nu am auzit. Foarte interesant este faptul că apar şi două biserici care nu s-au mai păstrat astăzi, dar pe care autorul le menţionează în prezentarea Uliţei Mari.

Biserica de pe Poartă

Uliţa mare, Wall-Street-ul epocii pentru Moldova, începea din faţa Curţii Domeneşti, aflată astăzi pe locul actualului Palat al Culturii. Curtea era un întreg ansamblu de clădiri, din care se mai păstrează doar puţine ruine, Casa Dosoftei şi Biserica Sfântul Nicolae Domnesc - aceasta din urmă, plasată în apropierea zidurilor ce înconjurau reşedinţa domnească.

Cronicile zugrăvesc Curtea Domnească de la Iaşi ca fiind o adevărată fortăreaţă, cu ziduri de apărare şi numeroase case. Din mărturiile trecătorilor străini, ne dăm seama de existenţa mai multor biserici şi paraclise în interiorul acestei Curţi. În ilustraţiile ce prezintă Iaşul din vremurile trecute, se pot vedea mai multe turnuri de biserici şi clopotniţe. O astfel de zidire punea început Uliţei celei Mari, printr-o poartă fortificată, ce avea deasupra o adevărată biserică. De aici şi denumirea „biserica de pe poartă“. Era locul pe sub care treceau toate alaiurile domneşti, delegaţiile oficiale, boierii divanului, procesiunile religioase cu ocazia Bobotezei, când domnitorul şi Mitropolitul mergeau împreună la râul Bahlui. Ca să avem o imagine mai clară, acest turn de poartă - ce cuprindea, în sine biserica - este localizat de către majoritatea istoricilor undeva, între Palatul Culturii şi clădirea actualei Şcoli „Gh. Asachi“, de pe bulevardul Ştefan cel Mare.

Ridicarea unui turn de poartă, care să găzduiască o biserică, arată profunda trăire religioasă a domnitorilor Moldovei. Ca şi cum ar fi dorit ca intrările şi ieşirile să fie cu binecuvântarea lui Dumnezeu, pe sub locul în care pâinea şi vinul devin prezenţa reală a lui Hristos Mântuitorul.

Se pare că originea aceste porţi coboară până la Ştefan Tomşa care, în una dintre cele două domnii, ridică partea nordică a zidului curţii şi, cu acesta, ctitoreşte şi două biserici. Biserica găzduită de măreţul turn a fost martoră la evenimente importante din istoria noastră naţională. Aici aveau loc toate ceremoniile particulare ale familiei domnitoare, aici îşi făcea rugăciunile domnul Moldovei. Era un loc ce asculta multe suspine şi mângâia multe lacrimi, cunoscute fiind încercările prin care a trecut mica Moldovă.

Mihail Racoviţă, înnoitorul Bisericii de pe Poartă

Domniile fanariote aduceau cu sine o adevărată armată de funcţionari, greci din Fanar, boieri mai mari sau mai mici, care îşi găseau un rost la Iaşi sau în Bucureşti. În anul 1703, în prima domnie, Mihail Racoviţă, român la origine, crescut în Fanarul Istambulului, a adus cu sine o întreagă suită de greci. Mutându-se la Palat, a găsit biserica ridicată de către Tomşa neîncăpătoare - pentru cât de mulţi trebuiau să depună jurământul. De aceea, a extins-o, făcând-o aşa cum zice letopiseţul, „mai mare şi mai întinsă decât celelalte din târg“. Mihail Kogălniceanu, într-una dintre operele sale, aminteşte de această biserică, pictată. În naos erau zugrăviţi, în ordine cronologică, toţi voievozii Moldovei, începând cu descălecătorul maramureşean Dragoş Vodă, întemeietorul statului feudal moldovenesc.

Trecerea vremurilor şi numeroasele incendii au făcut ca întreaga curte domnească şi, cu ea şi această biserică, să ajungă în ruină. Domnitorii nu mai locuiau de mult aici, unii s-au  mutat în casele egumeneşti de la Mănăstirea Galata, alţii şi-au ridicat propriile palate. Însă un alt fanariot, observând câtă importanţă are o curte domnească, a restaurat întreg complexul.

Alexandru Moruzi Vodă a reconstruit turnul porţii, dar nu a mai păstrat biserica. În locul ei a fost amenajată o încăpere rotundă unde cânta „meterhaneaua turcească“, un ansamblu muzical de origine orientală, în care predominau tobele.

Ca o compensaţie, Alexandru Moruzi a ridicat un alt paraclis care a ars, dimpreună cu întreaga curte, în anul 1827. În perioada următoare, Mihail Sturza a dărâmat ruinele incendiului, deci şi turnul din care străjuise Biserica de pe Poartă. El a pus început bulevardului Ştefan cel Mare, aşa cum îl avem noi astăzi.

Biserica Doamnei

Ştefan Tomşa a ctitorit două biserici în sânul Curţii Domneşti. Una „a Domnului“, zidită în turnul ce se înălţa deasupra Porţii şi alta „a Doamnei“, legată de o casă care era destinată locuirii soţiei domnitorului şi a slugilor sale.

Doamna Maria, soţia lui Ştefan Tomşa, avea la Iaşi o adevărată cetate în cetate. Pe lângă palatul său special, exista o baie încălzită, un mic salon de teatru şi o biserică. Această biserică era prinsă pe zidul vestic al Curţii Domneşti, având vederea orientată spre lunca Bahluiului şi Podul Roş.

Nu ni s-a păstrat nicio descriere a ei, poate şi din cauză că era destinată folosirii doar de către femei. Se făcea, astfel, perpetuarea „gineceului bizantin“, în care împărăteasa era autoritatea supremă şi unde bărbaţilor le era interzis să pătrundă.

Aşa cum mărturisesc cronicile, biserica avea hramul Sfântului Gheorghe. Faţă de Biserica de pe Poartă, care a  fost dărâmată de către Mihai Sturza, Biserica Doamnei a avut o altă soartă. Zidul vestic a fost reclădit de către Grigorie Ghica, iar hramul a fost schimbat cu cel al Sfântului Grigorie Teologul. Biserica a supravieţuit până în vremea Regulamentului Organic, când prinţul rus Pavel Kiseleff, în anul 1829, a dorit sistematizarea Iaşului şi a dărâmat şi ultima frântură a Curţii Domneşti.

Astfel, s-a stins o parte importantă din istoria Iaşilor. Au dispărut biserici ce au fost, mai mult decât oricare altele, martore ale trecutului zbuciumat. Pentru că toate episoadele, fericite şi mai puţin fericite treceau pe sub biserica de pe Poartă şi erau trăite în taină şi rugăciune de către stăpâna ţării, în biserica Doamnei.