Ziua clerului militar, statornicită la data de 26 octombrie de către Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 1-2 iulie 2025, ne cheamă să ne îndreptăm gândul și inima către acei slujitori ai Sfintelor Altare care, în decursul secolelor, atât la vreme de pace, cât mai cu seamă în vremuri de război, au fost alături de militarii armatei române, oferindu-le asistență religioasă, îmbărbătare și sprijin duhovnicesc, chiar cu prețul propriei vieți. Această zi nu reprezintă doar un moment aniversar, ci și prilej de recunoștință, reflecție, rugăciune și reafirmare a misiunii spirituale a preotului militar, chemat să fie mărturisitor al credinței și slujitor al păcii pentru cei care își dedică viața apărării patriei.

Alegerea acestei date pentru sărbătorirea și omagierea clerului militar nu este întâmplătoare, ci poartă cu sine o semnificație profundă. În primul rând, ea vine ca o continuare a Zilei Armatei Române din 25 octombrie, vrând să ne facă conștienți de adevărul istoric cum că, în decursul secolelor, armata țării, ca segment al ansamblului social, a consemnat pagini valoroase și datorită prezenței clerului Bisericii Ortodoxe Române, în structurile sale, căci „preoții s-au identificat întru totul cu aspirațiile neamului lor de libertate și unitate națională”[1]. Mai mult decât atât, așa după cum frumos consemna și vrednicul de pomenire, mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, preotul s-a aflat întotdeauna în mijlocul oștirii pentru că ostașii au fost și sunt „poporenii lui. El trebuie să-i încurajeze să se apere și să le insufle credința în dreptul lor de a-și stăpâni și de a-și apăra pământul. Țara e moșia tuturor”[2].

În al doilea rând, ziua de 26 octombrie, prin pomenirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, dar și a tuturor Sfinților Martiri Militari, ne vorbește despre credința neclintită în Dumnezeu, „Cel în mâna Căruia este izbânda omului” (Sirah 10, 4), despre jertfelnicia, curajul și demnitatea care trebuie să stăpânească pe cei doi slujitori ai Neamului și ai Bisericii: militarul și preotul. Chiar și Sfântul Apostol Pavel aseamănă pe creștin cu un ostaș atunci când spune: să fim treji, îmbrăcându-ne în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire (I Tesaloniceni 5, 8), luând și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 17).

Tocmai, de aceea, în sânul Bisericii noastre putem observa că există un cult al sfinților militari, accentuat prin înscrierea în calendar a sărbătorii Soborului Sfinților Martiri Militari, precum și un cult al eroilor, care vin să susțină militarul și să-l înflăcăreze în săvârșirea actelor de sacrificiu, în așa fel încât „eroul și sfântul nu sunt numai vecini, ci se suprapun”[3]. Astfel, întâlnirea dintre sărbătoarea închinată Sfinților Militari și Ziua clerului militar este mai mult decât o simplă coincidență, ne pune înainte un ideal al slujirii jertfelnice și adevărul istoric de netăgăduit că, întreaga soartă a poporului român, toate acțiunile militare inițiate de-a lungul timpului, s-au înfăptuit la umbra Sfintei Biserici Ortodoxe și prin implicarea sfințiților ei slujitori. 

Dacă la începutul secolului al XIX-lea, clerul militar, ca instituție, era o noutate pentru istoria noastră, odată cu debutul evenimentelor aceluiași secol avea să sădească adânc în conștiințele românilor și a oamenilor politici, militari și religioși necesitatea și importanța clerului militar în clipele grele ale istoriei, ceea ce a dus la apariția clerului militar permanent și a Episcopiei Armatei de la Alba Iulia (1921-1948), o premieră, am putea spune, pentru lumea ortodoxă, căci nu avem informații despre existența unei asemenea episcopii la celelalte popoare ortodoxe din Răsărit.

De la Războiul de Independență (1877-1878) și până la cele două conflagrații mondiale care au zguduit liniștea secolului al XX-lea, în toate aceste momente cheie ale definirii noastre ca popor în Europa, găsim chipuri de vrednici preoți militari care, pe lângă misiunea sacerdotală de a învăța, sluji, sfinți și purta în rugăciuni armata cea „de Hristos iubitoare”, au împlinit în rândurile acesteia și alte lucrări deosebite, distincte de chemarea lor ca slujitori, dar care făceau parte din datoria lor ca fii ai neamului românesc. Îmbărbătarea ostașilor în mijlocul focului de luptă, prezența lor în tranșee sau spitale, oblojind rănile sau administrând medicațiile celor răniți sau bolnavi, alimentarea militarilor din linia întâi cu cele necesare (muniție, armament etc), extragerea din mijlocul „iadului dezlănțuit” a celor care au pierdut lupta cu inamicul, pentru a-i putea prohodi creștinește, realizarea cimitirelor de eroi și multe altele, vin în susținerea eroismului, patriotismului și jertfelniciei lor. 

De pildă, în confruntările Primului Război Mondial, preotul Bădașcă Ion, din cadrul Regimentului 15 Artilerie, în timpul eroicelor lupte de la Mărășești „a dat probă de un curaj neîntrecut, locuind în apropierea bateriilor de tragere, vizitând zilnic oamenii bateriilor, întărindu-i cu cuvântul său și faptele sale”, iar preotul Cârlănescu Mihai, de la Brigada 14 Artilerie, „sub bombardamentul intens al inamicului a oficiat înhumarea ofițerilor și soldaților căzuți în lupte”[4].

Din aceste exemple vedem că, preoții au avut bucuria nu doar a vesti cuvântului Evangheliei între ostașii armatei române, ci și-au pus chiar și sufletul pentru turmă, încât dacă ar fi să definim printr-un verset scripturistic întreaga implicare și slujire a preoților în mijlocul ostașilor, considerăm că cel din Epistola întâi către Tesalonicieni a Sfântului Apostol Pavel reliefează cel mai bine activitatea lor în armată: „iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre pentru că ne-aţi devenit iubiţi” (I Tesaloniceni 2, 8). Doar pe frontul Primului Război Mondial găsim un număr de cinci preoți militari morți, șase răniţi, iar nouăsprezece declaraţi dispăruţi.

Elogiind înflăcărata lor lucrare din mijlocul oștirii, Generalul Ioan Rășcanu spunea că: „Preoții de armată au dat pildă de curaj trupei și ofițerilor în situațiile cele mai periculoase. Au fost preoți de elită, înzestrați cu toate calitățile necesare, au fost perle, nu preoți”[5], iar Generalul Panaitescu sublinia că preoții militari „au fost adevărate izvoare de hrană sufletească”.

Toate aceste elogii la adresa clerului militar nu sunt doar simple aprecieri, ci ele se întemeiază pe faptele concrete ale preoților militari care au lăsat în istorie pilde vii de devotament, curaj, credință puternică și dragoste, îmbrățișând cu căldură tot sufletul creștinesc cel „necăjit și întristat”. Când o întreagă națiune s-a ridicat să-și apere ființa națională, preotul s-a aflat „în primele rânduri, ținând evanghelia într-o mână și sabia în cealaltă”, conștient de faptul că trebuia să apere acest pământ sfânt al neamului românesc „pe care înfloreau locașurile de închinare și în care sălășluiau martirii neamului și ai credinței”[6]. 

[1] Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală pentru institutele teologice, Vol. II, EIBMBOR, București, 1993, p. 46.[2] † Dr. Antonie Plămădeală, „Biserica și Armata”, în Telegraful Român, 1995, Nr. 13-14, p. 4.

[3] Comandor (r) dr. Ilie Manole, Preoții și oștirea la români (1830-1948), Editura Daniel T., 1998, pp. 25-26.

[4] Colonel (r) Remus Macovei, „Poziția conducătorilor Bisericii Ortodoxe Române pe timpul campaniei din anul 1917”, în Misiunea, Anul IV (2017), Nr. 1 (4), p. 81.

[5] Preot Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, Ed. Basilica, București, 2018. 

[6] Pr. Alexandru M. Ioniță, „Biserica Ortodoxă Română și Războiul de Reîntregire Națională” în Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-9, 1991,  p. 159.