Ziua Armatei Române, sărbătorită anual la data de 25 octombrie, trebuie înscrisă în inima și în conștiința oricărui român ca un simbol al demnității naționale, al luptei și al jertfei pentru unitate și integritate teritorială, o zi în care întreaga noastră mulțumire trebuie să se îndrepte spre „sprijinul cel dintâi și cel din urmă al unui neam” – Armata Română, după cum frumos o definea cărturarul Simion Mehedinți[1], spre sutele de mii de ostaşi români, care „şi-au sacrificat viaţa lor, pentru ca poporul român să nu-şi piardă naţionalitatea, să nu ajungă sclav altor naţiuni şi ţara noastră proprietatea streinilor”[2].

Fixarea unei zile de sărbătorire a armatei române a venit ca urmare a unor evenimente importante din istoria noastră națională. Data de 25 octombrie nu a fost aleasă întâmplător, ci poartă cu sine o semnificație, o pagină din istoria celui de-al Doilea Război Mondial, pagină care ne trimite la evenimentele din jurul anilor 1940-1944, și mai precis la bătălia de eliberare a orașului Carei și a întregului Ardeal de sub dominație maghiară. Dar cum s-a ajuns la această bătălie?

După 22 de ani de la Marea Unire, România era din nou „răstignită”, pusă la zid de marea putere din Răsărit. La 26-27 iunie 1940, guvernul de la București acceptă ultimatumurile sovietice și cedează Rusiei, în mod silit, Basarabia și Bucovina de Nord. În acest context prielnic, Miklós Horthy (1868-1957), regent al Ungariei din 1 martie 1920, cerea aliaților săi, Benito Mussolini și Adolf Hitler, să facă presiuni asupra țării noastre pentru a renunța și la Transilvania. Zis și făcut! La 30 august 1940, ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop și omologul său italian, Galeazzo Ciano, în cadrul întâlnirii de la Palatul Belvedere din Viena, împlinesc pretenția lui Horthy, și anume: partea de nord-vest a acestei provincii românești va fi anexată Ungariei. Era vorba despre „o suprafață de 43 492 kmp sfâșiați din trupul României Mari, cu o populație de 2 667 000 de locuitori, dintre care mai mult de jumătate erau etnici români”[3].

Istoria menționează că atunci când ministrul român de externe, Mihail Manoilescu, prezent la Viena, a văzut harta cu noua frontieră, a leșinat: „Pe masă stătea păturită harta, ca o sentință de moarte. Am observat întâi că este o hartă românească. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toții o așteptam. […] Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben, din galben cenușiu, din cenușiu negru”[4].

Pentru recuperarea Ardealului de Nord din mâna maghiarilor, România cheamă armata română, mai cu seamă după evenimentele de la 23 august 1944, să întoarcă armele împotriva Germaniei naziste și a aliaților acesteia. După izbucnirea luptelor armate pe teritoriul Transilvaniei, armata română obține numeroase victorii împotriva unităților militare maghiaro-germane, astfel încât la 8 septembrie 1944 a fost eliberat primul oraş românesc, Sfântu Gheorghe. Au urmat apoi și celelalte orașe importante din inima Transilvaniei: Târgu Mureş (la 28 septembrie), Cluj (la 11 octombrie) și Oradea (la 12 octombrie), fapt ce a dus la regruparea forţelor inamice în jurul Sătmarului, unde exista un puternic aliniament defensiv maghiar. 

Un prim atac asupra Sătmarului a fost respins de unităţile germano-maghiare, ofensiva fiind reluată în cursul nopţii de 24/25 octombrie 1944, reuşindu-se ca până spre mijlocul zilei oraşul să fie în întregime câştigat de către armata română. 

Concomitent cu luptele duse pentru redobândirea oraşului Satu Mare, armata română a început să forţeze şi liniile vrăjmaşe ce înconjurau Careiul. Victoria a fost de partea armatei române, căci în zorii zilei de 25 octombrie 1944, soldaţii români înfrâng rezistenţa inamică. Primul gest al ostașilor armatei române a fost arborarea tricolorului în centrul orașului Carei, moment ce a marcat eliberarea ultimei brazde de pământ românesc de sub ocupația horthystă și revenirea acesteia sub autoritatea românească. Acest act a încununat jertfa zecilor de mii de militari care au luptat pentru anularea consecințelor „Dictatului de la Viena” din 30 august 1940 și pentru eliberarea Ardealului, bătălia devenind una emblematică pentru armata României. 

Pentru glorioasele victorii obținute în această campanie de dezrobire a românilor din Nord-Vestul țării, și nu numai, s-a instituit inițial ca zi de sărbătorire a Armatei Române ziua de 2 octombrie, prin decretul 125 din 20 iulie 1951, pentru ca după 8 ani, prin Decretul nr. 381, Ziua Forțelor Armate să fie statornicită la data de 25 octombrie, zi cu semnificații profunde pentru Țară și Neam, zi de împlinire națională. Era necesar o astfel de acțiune, ca recunoștință pentru jertfa, lupta și curajul ostașilor români participanți la aceste bătălii, căci nu mai puțin de 275 000 de militari s-au implicat în apărarea onoarei și patriei poporului român, dintre care doar 49 744 de militari răniți, dispăruți sau morți, cei din urmă odihnindu-și rămășițele în Monumentul de la Carei.

Tot în semn de omagiu, Biserica Ortodoxă Română a așezat în chip solemn în seara zilei de 24 noiembrie 2018, în preziua sfințirii Catedralei Mântuirii Neamului, pomelnicele cu numele tuturor ostașilor români care și-au jertfit viața pe câmpurile de luptă în timpul marilor bătălii (Războiului de Independență – 1877; Războaiele Balcanice – 1913; Primul Război Mondial – 1914-1918 și al Doilea Război Mondial 1940-1945) în piciorul Sfintei Mese al Altarului Catedralei, acest act simbolizând „pe lângă semnul neuitării și prețuirii noastre pentru jertfa lor, și speranța comuniunii lor veșnice cu Hristos Domnul, în nădejdea învierii și a vieții veșnice”[5].

Cinste ostașilor Armatei Române, 

și veșnică să le fie pomenirea, din neam în neam, celor ce s-au stins sub arme,

apărând Patria și Tricolorul!