Dumnezeu ştie mai bine decât noi cele de care avem nevoie. El dă fiecăruia ceea ce-i este cel mai de folos din punct de vedere duhovnicesc. El vindecă şi mântuieşte pe fiecare pe căile cele mai potrivite personalităţii sale, stării sale, situaţiei sale particulare. Dacă El foloseşte adesea pentru această lucrare boala, o face deoarece ea este prin natura ei un mijloc deosebit de puternic de a-l trezi pe omul al cărui duh este adormit de păcat, făcându-l să simtă, prin boala din trupul său, pe aceea mai puţin evidentă care-i afectează sufletul şi faţă de care, fără această boală, el ar fi rămas indiferent sau cel puţin s-ar fi arătat mai puţin sensibil. Este ceea ce remarcă Sf. Ioan Hrisostom: „Deoarece, în mod obişnuit, când sufletul este bolnav nu simţim nici o durere şi, dimpotrivă, dacă trupul este puţin stingherit, îi oferim toate îngrijirile pentru a-l elibera de stânjeneala sa, tocmai de aceea Dumnezeu pedepseşte trupul din pricina păcatelor sufletului, pentru a reda sănătatea părţii celei mai nobile a omului prin pedepsirea celei mai puţin nobile. Aşa l-a îndreptat Sf. Pavel pe incestuosul din Corint (I Cor 5), i-a dat trupul spre pieire, pentru a-i vindeca sufletul; tăietura pe care i-a făcut-o în trup l-a vindecat de păcatul său”.

(Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, traducere de Vasile Mihoc, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, pp. 69-70)