David, fiind uimit de iubirea de oameni cea nespusă și neînțeleasă a Stăpânului tuturor, vorbește către El cu mare mirare: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat” (Psalmul 8, 3).

„Doamne! Ce este omul? Că te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului? Că-l socotești pre el?” (Psalmul 143, 4). Foarte înțelept și minunat aseamănă el cu deșertăciunea sfârșitul zilelor vieții noastre trecătoare. Căci, precum atunci când soarele apune sau este acoperit de un nor mic dispare imediat umbra oricărui lucru, tot așa se stinge și viața noastră imediat ce iese din trup sufletul care l-a însuflețit.

Totuși, fără să țină cont de nimicnicia și răutatea noastră, Creatorul nostru, Preabunul Dumnezeu, nu încetează să ne poarte de grijă, ci continuă să ne facă bine prin orice mijloc. Noi însă, nerecunoscătorii, cum prețuim iubirea de oameni atât de mare a Creatorului nostru și bunătatea Lui față de noi? Sau cum putem să-I mulțumim cu vrednicie pentru grija Lui față de noi și pentru binefacerile Lui neîncetate?

(Sfântul Maxim Grecul, Viața și cuvinte de folos, Editura Bunavestire, Galați, 2002, p. 83)