Statisticile actuale vorbesc despre o reală criză a familiei. La nivelul Uniunii Europene, la fiecare 30 de secunde, se pronunță un divorț, iar la fiecare 27 de secunde se face un avort. În prezent, doar una din familiile care se mai întemeiază în spațiul european, și așa cu multă greutate și la vârste târzii, mai dă naștere la copii. Tocmai din această cauză se vorbește despre o reală „iarnă demografică“ și despre Europa ca despre un continent îmbătrânit, în care numărul persoanelor în vârstă depășește net pe cel al adolescenților.
Politicanul britanic Jonathan Porrit, șeful Comisiei pentru Dezvoltare Durabilă din Parlamentul European, motivând cu argumente legate de criza ecologică și de încălzirea globală și făcând calcule sinistre legate de „poluarea“ pe care o face fiecare persoană umană în timpul vieții, considera nașterea a mai mult de 1-2 copii într-o familie a fi o dovadă de inconștiență din partea părinților și de dispreț față de mediu.
În prezent, se observă o erotizare a societății, o exacerbare a sexualității și pornografiei. Se vorbește despre „emanciparea“, „eliberarea“ și „liberatatea sexuală“, despre o adevărată „revoluție sexuală“, ce conduce spre „o nouă dezordine sexuală“. Un anumit segment al presei, posturi tot mai multe de televiziune, formații și staruri din lumea showbiz-ului postează și cultivă până la paroxism poftele și plăcerile trupești, care devin de multe ori subiecte de cancan, influențând până la modelare o anume categorie umană. Recent, Primăria din Zurich (Elveția), urmând modelul german și motivând faptul că prostituția este „cea mai veche meserie“ și imposibil de eradicat, a amenajat, pentru persoanele doritoare de sex în stradă, în unele parcări și pe unele trotuare, pereți despărțitori, pentru a ascunde privirilor indignate ale unor trecători mai pudici satisfacerea poftelor trupești de către persoanele doritoare.
La formele clasice ale acestei patimi, descrise și combătute de morala creștină: curvia cu gândul; autosatisfacerea sau autoerotismul; satisfacerea funcției sexuale înaintea sau în afara căsătoriei, pe fondul unei moralități mult prea laxe și permisive, se pot identifica astăzi forme multiple și variate ale acestei boli sufletești: îmbrăcămintea provocatoare, lectura și vizionarea materialelor instigatoare, reprezentările obscene și triviale din artă, cinematografie, presă. Cuplul studențesc, relațiile premaritale în promiscuitate, căsătoria de probă, parteneri multipli, infidelitatea, practici perverse și bizare, culminând în avort - toate acestea sunt câteva din rănile familiei contemporane.
Nici România nu face notă discordantă în această privință și tendință, ci, dimpotrivă, deține unele recorduri absolute triste. Deși peste 75% dintre românce s-au declarat recent împotriva avorturilor, iar peste 90% dintre connaționali împotriva homosexualității, datele de ultimă oră arată că media avorturilor pe femeie, la noi, este de 3-4. Aproximativ 12% dintre românce au făcut peste 5 avorturi, 30% între 3-5 întreruperi de sarcină, 32% cel puțin două, iar 28% - măcar un avort. Dacă în anul 1990, s-a săvârșit un milion de avorturi, în intervalul 1990-2000 se ajunsese la trista cifră de 11 milioane de întreruperi de sarcină, la o populație aproape dublă numeric. În anul 2004, România a ocupat tristul loc întâi în Europa, cu 883 de avorturi la 1.000 de născuți, iar astăzi se situează pe locul al treilea, cu trei avorturi la o naștere vie, după țări, paradoxal, cu pretenția de a fi mult mai instruite și civilizate, precum Anglia (locul întâi) și Franța (locul al doilea). Un alt lucru îngrijorător îl constituie faptul că, paralel cu întârzierea vârstei de contractare a unei căsătorii, spre 30 de ani la femeie și 32-34 de ani la bărbat, se constată o scădere a vârstei debutului în viața sexuală (11-13 ani) și o creștere a numărului femeilor tinere care fac avort (numărul fetelor până în 15 ani care recurs la întreruperea sarcinii s-a triplat în ultimi ani), ingnorând pericolele acestuia pentru sănătatea fizică și spirituală.
Poate tocmai sesizând aceste realități triste, un raport al Parlamentului European de la finele anului 2008 recomanda țărilor membre înființarea unor Ministere ale Familiei, care să încurajeze politici de promovare a vieții de familie. Contrar acestor propuneri și sesizări, în România avem surprinderea să constatăm punerea în discuție a unor proiecte de lege privind legiferarea și impozitarea prostituției, ceea ce demonstrează încă o dată nu numai criza economică sau materială, ci și profunda criză spirituală a societății românești contemporane.
Cu riscul de a fi socotită iarăși anacronică și inadaptată la situația prezentă concretă, Biserica a apărat și va apăra totdeauna înaltele principii morale și învățătura ei superioară privind rolul și vocația familiei în lume și în istoria neamului omenesc. Morala creștină condamnă relațiile intime dintre tinerii necăsătoriți, ca, de altfel, și cele întreținute în afara familiei, arătând că acestea sunt expresie a egoismului și dorinței păcătoase și pătimașe de satisfacere a plăcerilor proprii, aducând o gravă atingere demnității „persoanei iubite“, care nu mai este percepută în ceea ce ea are mai înalt și frumos, ci în registrul pur trupesc, senzual și sexual. Ea nu mai este experiată ca o persoană cu o bogată viață spirituală, ci este trăită și simțită în registrul inferior al vieții - cel carnal sau senzual, ca un simplu obiect, o jucărie sexuală, datoare să satisfacă poftele pătimașe, într-o permanentă progresie, ale partenerului.
Familia, însă, nu este un simplu loc al satisfacerii poftelor și dorințelor trupești, un cadrul exclusiv al împlinirii plăcerilor senzuale, ci are înalta chemare de a fi mai presus de acestea, un loc al iubirii și dăruirii reciproce ale celor doi soți, altar de jertfă a egoismului și egocentrismului, a iubirii păcătoase de noi înșine, prin spirit de jertfelnicie și dăruire, prin respect și prețuire mutuală, cadrul sau mediul cel mai potrivit dezvoltării și împlinirii umane.
Ea este chemată să devină o „mică biserică“, „biserica de acasă“, în care cei doi soți să se întreacă în împlinirea virtuților creștine, spre mântuire personală și spre fericirea veșnică a tuturor „casnicilor“ lor. Spre deosebire de relațiile ilicite și promiscui premaritale, familia este chemată să devină un loc al dragostei și prețuirii, al respectului și ajutorului dintre soți, mediul cel mai potrivit și sigur al dezvoltării personale și familiale.
În mod similar, copiii pe care Dumnezeu îi dăruiește unei familii, spre deosebire de cei rezultați din relații pasagere sau din cupluri care nu sunt încheiate civil și religios, reprezintă adevărate binecuvântări divine, bucurie și mângâiere pentru părinții care i-au născut și i-au crescut, „toiag bătrâneților“, cum îi numește și îi socotește Sfântul Ioan Gură de Aur.
Astfel, familia devine un mic colțișor de rai într-o lume tot mai zbuciumată și frământată, un liman sufletesc, iar membrii ei - părinți și copii - trăiesc anticipativ parte din bucuria veșnică a Împărăției ce va să vină.