Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul neputincios ca să-l ajute în veştejirea şi în slăbirea aprinderii aflătoare în el, iar cugetul pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul, de poate spune după dumnezeiescul Apostol: «Când sunt slab, atunci sunt tare» (II Cor. 12,10).

Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi au ajuns la vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le îngroaşă prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor.

Aceasta o ştia şi Pavel care, cultivând cu înţelepciune darul dreptei socoteli, zice: «îmi asupresc trupul cu deprinderile durerilor şi-l cârmuiesc ca pe un rob, având grijă de el ca nu cumva, după ce am vestit altora, să ajung eu însumi de lepădat» (I Cor. 9, 27).

(Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, suta întâi, cap. 87, in Filocalia, vol. VI, p. 238)