Bucuraţi-vă pururea (I Tes. 5, 16), zice Sfântul Apostol Pavel, cu bucuria cea în Domnul şi în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Această bucurie se înstăpâneşte în inimă sub înrâurirea credinţei vii, a iubirii fierbinţi şi a nădejdii tari, şi este atât de adâncă încât nici un fel de necazuri dinafară nu o pot tulbura. În creştinism, ea este tot atât de firească pe cât este de firească bucuria fiului care este primit iarăşi în braţele iubitoare ale tatălui pe care îl mâniase, ori a robului ferecat în lanţuri care aştepta moartea şi care a primit în schimb libertatea, ori a datornicului căruia i s-au iertat datoriile, şi, îndeobşte, ca a omului care se afla într-o situaţie-limită şi deodată, pe neaşteptate, capătă fericirea cea mai deplină. La creştin se săvârşeşte în duh, în înţelesul cel mai înalt, ceea ce la aceia se săvârşeşte pe dinafară.

Omul este zidit pentru bucurie, pentru viaţa raiului, pe care a pierdut-o prin cădere; acum, în Domnul Iisus Hristos, prin harul Sfântului Duh, el e reaşezat în cinul său cel dintâi. Deşi pe dinafară el încă nu este în rai, pe dinlăuntru primeşte deja rânduiala raiului, drept care se şi bucură. În viaţa de zi cu zi, oamenii se află într-o dispoziţie veselă a duhului atunci când nu-i apasă nevoile, când au pace cu ceilalţi, când treburile merg cu bine şi când nici un necaz nu-i ameninţă. Creştinii de ce se bucură? Fiindcă păcatele le sunt iertate, puterile morale – refăcute prin har, pacea cu Dumnezeu este înstăpânită în ei, conştiinţa li se păstrează curată faţă de toţi şi toate, au neclintită încredinţarea că Domnul o păzeşte şi o va păzi neprihănită până la capăt, nădejdea fericirii vieţii veşnice este adâncă: trăind într-o asemenea atmosferă de bucurie, el nu are cum să nu fie într-o stare totdeauna bucuroasă a duhului.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 69-70)