Într-o epocă cum e a noastră, în care cea mai mare parte a umanității, nu numai că este amenințată de foamete, ca mereu în istorie, dar în care, din pricina mass-mediei moderne suntem zilnic confruntați cu această mizerie, verdictul de mai sus capătă o altă greutate. Monahii erau deplin conștienți de faptul că pos­tirea, ca și munca, are printre altele și sensul foarte concret de a putea veni în ajutor celor mai săraci. Ei nu dăruiau, ca bogații din Evanghelie, din prisosul lor, ci își rupeau literalmente de la gură milostenia. Această atitudine „fundamentalistă” față de posesiunile mate­riale mergea până acolo încât unii Părinți vedeau în posesia unor cărți – pe atunci lucruri de mare preț – un act de hoție față de cei săraci. Și cine nu știe oare acel emoționant și des relatat cuvânt despre un părinte al pustiei care, într-o zi și-a vândut singura avere, o mică Evanghelie, și banii obținuți i-a împărțit săracilor, cu motivația: „Am vândut Cartea Aceluia care a spus: «Du-te, vinde-ți averea și împarte-o săracilor!»” (Matei 19, 21).

Sare în ochi faptul că renunțarea, și anume postirea, acționează exact invers decât plăcerea ghiftuielii. Cel dominat de nebunia pântecelui e atât de stăpânit de spaima de ziua de mâine, încât nu vrea să dea nimic din bunurile sale nici săracilor, dar nici măcar oaspeților săi. Iar cel care postește împarte chiar și cele de care are nevoie pentru susținerea existenței sale. În timp ce primul se izolează mortal de tot și de toate, al doilea dă celorlalți de mâncare carnea și sângele său, identificându-se cu toți. (...)

Acest aspect „social” al postului a fost redescoperit de Biserici în zilele noastre și a fost legat de perioada prepascală a Postului Mare. Din păcate însă, acest lucru e practicat într-un mod atât de unilateral, încât riscă să devină o „faptă meritorie” și nimic mai mult. Trebuie donat, iar celui care face donații i se pun în vedere favorizări la impozitare! Această accentuare în exces a binefacerii aduce, pe moment, săracilor un ajutor mate­rial, dar îl lasă pe binefăcător sărăcit duhovnicește, întrucât dă, dar nu dă cu adevărat și o parte din el însuși, nu se dă pe sine însuși.

În timp ce, în Răsăritul ortodox postul luat ad litteram se află încă la mare cinste, în Occident el a ieșit aproape cu totul din uz, fiind redus la Vinerea Mare. Și aceasta, foarte spre paguba celor care s-au dezvățat de el. O simt chiar și cei mai săraci, care chiar au nevoie de ajutorul bunurilor materiale, au nevoie de compasiune, în vechiul și bunul sens al cuvântului, cu alte cuvinte au nevoie de solidaritate, de o participare care taie în carnea pro­prie, au nevoie de noi. Doar astfel de milostenii nu umilesc, ci, din contră, redau săracului demnitatea pierdută prin strâmtorare și sărăcie. Pentru că aici omul nu dă ceva, ci se dă pe sine însuși.

Postirea „în fața Domnului” vindecă în acest fel nu numai relația noastră perturbată cu Dumnezeu și cu sinea noastră proprie, ci și relația noastră cu aproapele. Această vindecare este opera iubirii, care pentru avva Evagrie înseamnă adeseori blândețe, retragere în fața celuilalt, crearea de loc pentru el, implicarea pentru el, dăruirea de sine pentru el, chiar și pentru cel care nu e „demn de iubire”.

„Lucrul iubirii e acela de a se comporta față de orice chip al lui Dumnezeu aproape ca față de Prototipul lor, chiar dacă demonii încearcă să le întineze”.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 99-101)