Aceia care nu pot fi aşa de aspri cu sine precum sfinţii şi să ia asupra lor asemenea osteneli, pot să le imite viaţa în alte feluri, cum ar fi: să trezească şi să statornicească bune dispoziţii în inimile lor, să se obişnuiască cu rugăciunile fierbinţi, să lupte fără să cedeze împotriva gândurilor şi dorinţelor pătimaşe şi să păstreze curăţia inimii, dragostea de tăcere şi singurătate, să aibă smerenie şi blândeţe faţă de toţi, să facă bine acelora de la care au pătimit ceva, să se păzească pe sine de orice lucru rău, chiar dacă ar fi neînsemnat. Această bunătate a inimii îi este mai plăcută lui Dumnezeu decât nevoinţele de chinuire a trupului făcute fără de măsură, atunci când ele nu sunt cerute de starea noastră morală.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Războiul nevăzut, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 177)