În bunătate găsim blândețea. Omul bun este blând, adică are sufletul catifelat. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzație de căldură și mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândețea este o completare firească a dragostei și rod al acesteia. Mai puțin activă decât dragostea, blândețea, în calmul ei nu este lipsită de putere creatoare, ci dimpotrivă. Într-o lume de potrivnicie, blândețea vine ca un întăritor, ca o înseninare, lacrimă luminată.

Bunătatea, izvorând din dragoste și trecând prin blândețe, se împlinește în milă și mângâiere. Mila înseamnă suferință la suferința altuia. Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine, în înțelesul luptei pentru alungarea răului și a durerii, luptă fără frângere și fără asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine peste întunericul care inundă. Mângâierea este un leac al cărui izvor stă în sufletul nostru și prin care se săvârșește un act de binefacere.

Mângâierea este prezentă în bunătate, o alcătuiește parțial. Omul bun simte permanent nevoia de a înlătura durerea care seacă sufletul și mădularele omului, de a-i curăța ființa de poveri, de a-l face să cunoască bucuria luminii. Omul bun cunoaște și trăiește o stare de permanentă sete de îmbogățire și înfrumusețare a mediului în care a fost sortit să-și poarte pașii vieții sale.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 102-103)