Rugăciunea împreună a cuplului e bazată pe unitatea harismatică a familiei. De aceea, e important ca cei doi să aprofundeze teologic natura acestei comuniuni, pentru a-şi afla astfel un sprijin cât mai temeinic. ,,Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" — e porunca pe care Iisus Hristos însuşi ne-a lăsat-o cu privire la natura căsătoriei. Mântuitorul dezvăluie această natură ca fiind, în esenţă, o Taină a comuniunii, a unităţii, o unitate pe care chiar Dumnezeu o conferă familiei creştine: ,,ce a împreunat Dumnezeu... ". Lucrarea lui Dumnezeu se cultivă în comuniunea harismatică a Tainei, în sânul căminului. Această realitate mistică e amintită şi în rugăciunile pe care preotul, în Biserica Ortodoxă, le rosteşte în cadrul Sfintei Slujbe săvârşite cu ocazia Cununiei: ,,Însuţi şi acum Stăpâne, întinde mâna Ta din Sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia". De altfel, în aceeaşi slujbă, preotul oficiant rosteşte la un moment dat şi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: ,,şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă".

În viaţa spirituală a creştinului ortodox există o lege absolută, care oricând poate fi folosită spre cercetare interioară: „după roadele lor îi veţi cunoaşte". Cu alte cuvinte, nimeni nu-i poate oferi celuilalt ceva ce nu deţine sau nu este el însuşi. Iar Dumnezeu singur e Unul. Acest atribut de a fi Unul nu aparţine decât numai şi numai lui Dumnezeu, El singur având deci puterea de a oferi unitatea celor care cred în El: ,,Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una. [...] Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi în unime... ". Dumnezeu stabileşte un raport de sinonimie între unime şi iubirea dumnezeiască. După învăţătura ortodoxă, căsătoria e o Taină care cere o conştientizare esenţială: nu bărbatul şi femeia sunt cei ce se unesc înaintea lui Dumnezeu. Nici bărbatul şi nici femeia nu au, în sine, în firea lor, capacitatea de a fi unime: deci nu-şi pot oferi unul altuia ceva ce nu au. Dumnezeu este Acela Care-i uneşte prin Taina Cununiei; Dumnezeu, ca unitate în esenţă a bărbatului şi a femeii. Dumnezeu e chiar iubirea pe care bărbatul şi femeia şi-o vor oferi de acum unul altuia şi prin care, de aci înainte, vor comunica între ei. ,,Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" — e cuvântul absolut al Fiului Omului, care aşează semnificaţia reală a unităţii conjugale. Prin aceasta, după binecuvântarea nupţială, căsătoria e desăvârşită în unitatea ei, întru iubire. E perfectă, e desăvârşită asemenea talanţilor pe care stăpânul din pildă i-a lăsat pe mâna slujitorilor săi. De acum, totul depinde de bărbat şi de femeie, care pot îngropa talantul încredinţat sau îl pot înmulţi.

Iată deci cum căsnicia nu e o simplă asociere omenească, fondată pe obiceiuri sau pe principii mai mult sau mai puţin burgheze. Căsătoria ,,la Biserică" nu e doar o recunoaştere a unui cuplu deja unit, căruia i se adaugă o binecuvântare. Căsătoria e, înainte de orice, unirea săvârşită de însuşi Dumnezeu, după recunoaşterea intuitivă şi alegerea reciprocă a bărbatului şi a femeii care doresc să trăiască împreună această taină a unimii dumnezeieşti. Căsătoria îşi are principiul în primul act al creaţiunii, prin care bărbatul şi femeia au fost făcuţi tocmai pentru a fi una. Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva pentru cea mai desăvârşită iubire a unuia pentru celălalt, în care să se reflecte misterul Dumnezeirii. Căci cu adevărat, Cununia îl introduce pe om în viaţa dumnezeiască. Unitatea căsniciei e cea vestită de Hristos. În familie, bărbatul şi femeia trăiesc din unimea Dumnezeirii. Viaţa tainică , tri-unică a Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, care ne îngăduie să numim persoanele distincte în absoluta unitate a unicului Dumnezeu întreit în Persoane, se răspândeşte în cuplu întărindu-i, prin Taina Cununiei, unimea. "Ca ei să fie desăvârşiţi în unime" — e cuvântul prin care Hristos nu stabileşte doar comuniunea dintre om şi Dumnezeu — fără care orice fel de unitate e imposibilă — ci, în acelaşi timp, conferă şi omului caracterul de fiinţă unică, dar şi capabilă de a deveni una împreună cu o altă fiinţă unică, prin căsătorie. Tatăl este unic. Fiul este unic. Duhul Sfânt este unic. Cu toate acestea, unitatea nu rezultă din simpla adunare a celor trei; pentru că doar Unul există, care să fie în acelaşi timp Tată şi Fiu şi Duh Sfânt. Dumnezeu este unul, în Sine. În taina esenţei Sale, El îşi desăvârşeşte propria unitate. Unindu-se cu firea umană, prin întrupare. El realizează şi unimea Dumnezeului-Om, Iisus Hristos, un singur ipostas, dar cu totul Dumnezeu şi cu totul Om. Iar acest act, al iubirii faţă de creatura omenească, e tocmai icoana căsniciei.

(Pr. Michel Philippe Laroche, Un singur trup - Aventura mistică a cuplului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995; p. 38-39)