Știm că atunci când unul dintre noi cade, cade singur; însă nimeni nu este salvat singur. Acela care este salvat este salvat în Biserică, ca un membru al acesteia, și în unitate cu toți ceilalți membri. Dacă cineva crede, acela este în comuniunea credinței; dacă iubește, acela se află în comuniunea dragostei; dacă se roagă, acela este în comuniunea rugăciunii. Din această cauză, nimeni nu poate să își pună speranța în rugăciunile proprii, iar oricine se roagă solicită mijlocirea întregii Biserici, nu ca și când ar avea vreo îndoială în ceea ce privește mijlocirea lui Hristos, unicul Apărător, ci aflându-se în certitudinea că întreaga Biserică se roagă pentru membrii ei în veac.

Toți îngerii se roagă pentru noi, toți apostolii, martirii și patriarhii și, mai presus de toți, Maica Domnului nostru, iar această unitate sfântă reprezintă adevărata viață a Bisericii. Însă dacă Biserica, vizibilă și invizibilă, se roagă fără încetare, atunci noi de ce îi cerem rugăciunile? Nu Îl implorăm pe Dumnezeu și Hristos să ne miluiască, cu toate că mila Sa precedă rugăciunea noastră? Singurul motiv pentru care cerem Bisericii rugăciunile sale este pentru că știm că ea acordă asistența mijlocirii sale chiar și aceluia care nu o cere, iar celui care o cere o acordă într-o și mai mare măsură decât în cererea sa: pentru că în ea este plinătatea Duhului lui Dumnezeu. (Aleksei Stepanovici Homiakov, The Church Is One, p. 42)

(Părintele Andrew Louth, Gânditori ortodocși moderni. De la Filocalie până în prezent, traducere de Lucian Filip, Cristian Untea, Justin A. Mihoc, Editura Doxologia, Iași, 2017)