Praznicul pe care îl aşteptăm, Crăciunul, este întruparea Celui mai înainte de veci, ca să fie om, ca să poată vorbi omului faţă către faţă fără să-l sperie, ca Blând Păstor, ca să-l aducă pe om înapoi la înţelegerea chipului celui dintâi în care Dumnezeu a făcut pe om, chip care este însuşi chipul lui Dumnezeu. Ca şi noi, însufleţiţi de frumuseţea acelui prin chip, să începem cu dumnezeiască insuflare acea călătorie către asemănarea cu Dumnezeu. Chipul îl avem în noi, dar asemănarea cu Dumnezeu unde este? Această călătorie, această lucrare a omului în care se înfăptuieşte asemănarea cu Dumnezeu, care prin lucrarea harului poate duce până la totala identitate a omului cu Dumnezeu, se numeşte pocăinţă.

Vechiul Legământ a cunoscut ceva din pocăinţă. Nu există om pe pământ care să nu aibă măcar un fir de intuiţie unde este viaţa lui. Legea pe care Dumnezeu a dat-o lui Moise, cele Zece Porunci, şi cum ştim toţi din învăţăturile morale pe care le primim – este, mai mult decât altceva, o serie de interziceri. Mai mult zice Legea să nu faci şi să nu faci, decât să îţi arate să faci. Dar chiar când Legea Vechiului Legământ arăta ceva, omul nu a putut s-o cuprindă pe deplin.

A fost nevoie ca Dumnezeu, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care a scris cu degetul Lui Legea în lespezi de piatră, să vină Însuşi ca om, Însuşi să trăiască acea Lege şi Însuşi s-o dezvăluie în învăţătura Lui. Şi mă refer la cuvintele Mântuitorului din Propovăduirea de pe Munte, cuvintele acelea: „Dar Eu zic vouă,” reiau Legea Vechiului Legământ: „Scris este să nu faci asta şi asta”. „Dar Eu zic vouă că: Dacă în inimile voastre...”

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 65-66)