Cu doar câteva săptămâni în urmă vă semnalam că stă să fie tipărit și apoi lansat un nou volum al Luminiței Mihai Cioabă. Este vorba de volumul Drumul (Ed. Neo Drom, 2021, 480 pg.). O poveste așezată în pagină cu tonus jurnalistic și poetic deopotrivă, o scaldă de metafore și încondeieri cu sens ale vieții cotidiene. Asemeni unui pictor naiv, așa cum am socotit-o mereu în scriitură pe poeta și scriitoarea Luminița Mihai Cioabă, nuanțele concretului imediat sunt gentil învelite în căldura amintirii, a unei memorii neîntinate de ură și invidie. Un om la a cărui Plecare (în 27 februarie 1997) am fost martor ne este adus aproape prin lentila de dragoste a fiicei-martor, îndrăzneața evadată din clișeele prin care-i privim deseori etnia. Cea care recită din Tagore cu veverițele sale pe umeri înaintea unui, pe atunci, abia zărit Nicolae Băciuț, reușește să ne capteze atenția în lectură, dar și în emoționanta curăție a iubirii către un tată, fără nici o îndoială, fascinant. Un Rege-om care crede în educația nației sale, care se vădește patriot în cuvinte simple, cuminți, curățate de ifosele politicianismului. Deloc lipsit de agerimea Băileștilor natali – de unde izvodește peste noi nu doar inteligența de povestaș a lui Amza Pellea – atent legat de oameni, corect în a-și măsura propria persoană – merită recitit atent interviul acordat Monicăi Mergiu, cuprins în volumul acesta (pp. 31-38) – și de la o vreme sprijinitor necondiționat al fiicei sale-poet.

O lume pe care nu o putem bănui decât dacă este descrisă de cineva din interior. Și Luminița Cioabă reușește să ne capteze atenția. Nu e vorba despre o carte, ci despre un reqviem de care, personal, am simțit nevoia mai ales acum când ne vor trebui mulți ani să ne ștergem urile iscate din presiunea pandemiei. Și a celor pe care le-am construit în ani din gudronarea cu răutate a clișeelor în care am fost crescuți ori, mai bine zis, necrescuți. Se simte în scriitura Luminiței Cioabă o bătălie interioară fără sfârșit. În a dovedi autenticitatea gândirii și scrierii, veridicitatea trăirii ei de Om-copil. Din acest punct de vedere cred că citim primul roman-pod de timp, copilăresc și adolescentin fără sfârșit, al acestei memorii luminoase a tradiției romani. Pentru pedagogul social e suficient să redescopere tandrețea bunicilor de la Târgu Cărbunești, când copila refuză școala după care avea să urmeze minune de sub cireșul înflorit a ascultării Poveștilor nemuritoare. Pentru povești Lumina- cum o alinta tatăl său- lasă lumea de poveste și intră în lumea literelor cărora, în timp, le va pricepe duhul. Trebuia să învețe semne și apoi să le rostească pentru a-i ieși poveștile- e gândirea simplă, magică a pruncei (pp. 249-251)- și de atunci, neabătut, aliniază literele în duhul lecturii sale proprii. Sunt episoade de un realism incredibil. Când admirabile în autoironie- citiți momentul aducerii televizorului în casă de către tată (pp. 255-257) ori de o emoție zdrobitoare- momentul cu Doamna Trandafir și nota de doi la limba română. Cine nu crede să citească atent: Doi. Vocabular sărac. Exprimare greoaie- e prima critică la un text al Luminiței. Atât că acel text este continuat printr-o excepțională și rară pedagogie a profesoarei care i-a purtat copilei dezorientate cărțile scrierii și vorbirii distinse care astăzi o învăluie. Nu. Nu poți descrie ușor conținuturile cărții. Nu e un roman. Sunt mai multe, intrate unele în altele precum fibulele de aur în lucirea unui tezaur. E un altcum de spunere. Dincolo de chipul tatălui- care e antifonul dintâi al rostirii Luminiței Cioabă- toate celelalte chipuri se așază cu o cumințenie smerită la îndemâna cititorului. Așa cum întregul familiei, comunitatea, devine încăpătoare pentru viețile oamenilor, un soi de mână a lui Dumnezeu uriașă, plină de iubire.

Revin. Nu poți sesiza toate ale cărții. Probabil o a doua citire ori o revenire pe sărite asupra unor nuanțe de text, asupra unor episoade-metaforă, așa cum este cel cu aeroportul de berze în apropiere de Codlea ori imaginea firului de iarbă ce rupe zăgazul zăpezii ca un rapsod de libertate – pagini de o tensiune poetică remarcabilă – vor putea fi reținute de memoria cititorului drept „pagini de roman”. Așa cum deschiderea scrierii, un soi de panegiric scâncit, te obligă să înțelegi că în ciuda simplității scriiturii Luminița Mihai Cioabă poartă cu sine, în sine, un drum desfăcut către o Cale. O ultimă remarcă. Cartea are și o latură a creșterii în Hristos care merită amintită. Din care avem toți de învățat. Fiecare câte ceva. Volumul Drumul are nevoie de noi, cititorii. Să-l parcurgem cu liniștea în care s-a scris vreme de ceva ani – fără ca această scriitură să ocupe întreg timpul autoarei. Un soi de pită în țest, rotundă și caldă ca inima multor oameni surprinși în actul cotidian de autoare.

Sursa: tribuna.ro