Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

A. Principalele motive ale pelerinajului sunt următoarele:
1. Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a arătat în lume iubirea şi lucrarea minunată a alui Dumnezeu pentru oameni şi prin oameni. Pelerinul vrea să atingă locul sfânt sau moaştele sfântului în care şi prin care s-a arătat prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu într-un mod deosebit de intens, pentru ca el, pelerinul, să-şi intensifice credinţa şi iubirea sa pentru Dumnezeu.
2. De aceea, pelerinajul se face pentru a intensifica rugăciunea şi viaţa spirituală în general.
3. Pelerinajul este adesea un act spiritual de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; astfel, pelerinajul este în sine un act de asceză şi o ofrandă de gratitudine.
4. Pelerinajul cuprinde şi un act de pocăinţă pentru păcate, fiind completat cu mărturisirea păcatelor şi rugăciuni de iertare pentru mântuirea sufletelor .
5. Pelerinajul poate fi motivat şi de o dorinţă puternică de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare importantă sau a primi vindecare de o boală fizică sau psihică.
B. Semnificaţiile spirituale profunde ale pelerinajului arată, în acelaşi timp, folosul său spiritual, atât pentru viaţa spirituală a pelerinului, cât şi pentru viaţa Bisericii în general. (Vezi Pierre Maraval, art. “Pelerinages Chretiens, în Dictionnaire de spiritualite, ascetique et mystique, Paris, 1984, t. 12; col. 901-909).
 
1.Pelerinajul - căutare şi experienţă a sensului sacru al existenţei

În pelerinaj Dumnezeu şi omul se caută reciproc şi se întâlnesc în mod spontan şi misterios. În acest sens, experienţa lui Avraam a devenit o icoană spirituală a pelerinajului. Avraam părăseşte patria sa, Urul Caldeii, şi pleacă departe, către o ţară pe care Dumnezeu i-o promite, spre Canaan (Facere 12, 1-5).
Pelerinajul lui Avraam este răspunsul lui la chemarea  lui Dumnezeu. Astfel, în pelerinaj se exprimă un apel al lui Dumnezeu, care caută pe om şi un răspuns al omului pentru a ajunge la un loc ales şi binecuvântat de Dumnezeu. Legătura dinamică dintre răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu şi călătoria spre locul promis este credinţa. În acest sens interpretează Sfântul Apostol Pavel pelerinajul lui Avraam din Caldeea spre Canaan.„Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat de a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge. Prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe; căci aştepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu" (Evrei 11.8-10).
În Canaan, Dumnezeu Se arată în chipul a trei oameni pelerini care vin la Avraam, la stejarul Mamvri (Facere 18, 1-8), şi sunt primiţi cu ospitalitate de acesta. Astfel, Avraam-pelerinul stabilit vremelnic în Canaan devine deodată gazdă pentru Dumnezeu-Pelerinul. În cei trei pelerini de la Mamvri, tradiţia creştină a contemplat prezenţa misterioasă a trei fiinţe cereşti (trei îngeri sau Sfânta Treime).
Credinţa ca experienţă a pelerinului spre o patrie sfântă, cerească, nouă, aleasă şi binecuvântată de Dumnezeu, este dinamica vieţii spirituale în Sfânta Scriptură (Levitic 19, 34, 36; Iov 19, 15; 31, 32; Psalmi 88, 15-16; 104, 1-5; 118, 54; 67, 36; 2 Corinteni 5, 6-8; 1 Petru 2, 11; Evrei 11, 14-15). Căutarea acestei patrii cereşti este în acelaşi timp pregustare, prin credinţă şi speranţă, a prezenţei ei în viaţa spirituală a credinciosului (Efeseni 3, 16-19). Această dimensiune a vieţii creştine de pregustare a împărăţiei lui Dumnezeu prin credinţă a fost descrisă în Epistola către Diognet astfel: creştinii „locuiesc fiecare în propria sa patrie, dar ca nişte străini... Orice ţară străină este patria lor şi orice patrie le este o ţară străină" (Epis-tola către Diognet 5,5; “Sources Chretiennes" 33 bis; 1965, p.62, cf. Aime Solignac, art. „Pelerinages", în Dictionnaire de spiritualite ..., t.12; col. 890.).
Pelerinajul religios este o căutare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta: „împărăţia lui Dumnezeu" despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu" (Matei 6, 33), dar şi: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" (loan 18, 36).
Dumnezeu-Pelerinul în căutarea omului şi omul-pelerin deplin îndreptat spre Dumnezeu se arată în taina lui Hristos (loan 16, 28; 12, 32). Fiul lui Dumnezeu Se naşte în lume ca Om pe când Măria şi Iosif se aflau în călătorie, pelerini în Betleem, apoi pleacă pentru o vreme în exil, în Egipt, După ce revine în Galileea şi creşte mai mare, Iisus practică pelerinajul la Ierusalim. Pelerinul în vârstă de 12 ani ştie că templul sfânt din Ierusalim este simbolul Casei Tatălui Său din ceruri (Luca 2, 48-50), dar în acelaşi timp- templul, ca loc sfânt, reprezintă şi taina însăşi a lui Hristos (loan 2, 19-21), căci Fiul este în Tatăl şi Tatăl este în Fiul (loan 10, 38; 14, 11 şi 17, 21), iar în Iisus Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2, 9).
În ultimul pelerinaj al lui Iisus la Ierusalim se descoperă sensul cel mai sacru al pelerinajului. Intrarea Sa triumfală în Ierusalimul pământesc, unde avea să fie răstignit, devine prefigurare sau anticipare a intrării Sale în Ierusalimul ceresc. în Pelerinul-răstignit în Ierusalim, pelerinajul se transformă în Paşte (loan 10, 17-18; 1 Corinteni 5,7), călătoria pământească se împlineşte în trecere sau mutaţie cerească: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl" (loan 16, 28). „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. (...) Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu" (loan 14, 2-3; cf. loan 17, 24; 1 Tesaloniceni 4, 17; Evrei 10, 19-25).
Pelerinul respins dintre oameni în Ierusalim prin răstignire revine între ei prin înviere. Dar Iisus-Pelerinul înviat nu mai merge spre templul de zid al Ierusalimului pământesc, ci din Ierusalimul ceresc al învierii călătoreşte ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazdă, un primitor de Dumnezeu. Pelerinajul exterior spre Emaus este însoţit de un pelerinaj interior, spiritual, la „locurile sfinte" din Sfintele Scripturi (Luca 24, 27 şi 32, 44, 45). Acest pelerinaj încăl-zeşte inimile pelerinilor Luca şi Cleopa pentru că iubirea divină -foc ceresc - le-a atins şi le-a deschis inima, iar apoi comuniunea euharistică le deschide ochii sufletu-lui să-L recunoască pe Cel pe care L-au primit în casa şi fiinţa lor.
El, Hristos-Pelerinul, Se face iarăşi nevăzut (Luca 24, 13-35) tocmai pentru că prin comuniunea euharistică le-a devenit interior. El a devenit viaţa vieţii lor, sensul sacru, ultim şi fundamental, al existenţei umane sfinţite în iubirea veşnică a lui Dumnezeu.
Taina de la Emaus arată că pelerinajul s-a transformat în Euharistie şi templu viu, în Biserică, iar Biserica este pelerină, călătorind spre înviere şi pregustând viaţa veşnică a împărăţiei cerurilor (Evrei 12, 22-23; 13, 14). Astfel, omul, fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt, găseşte în sfinţenie sensul ultim şi deplin al existenţei sale.
Pelerinajul are şi un sens profetic pe care un teolog contemporan îl descrie astfel: “Aceste adunări ale unui popor (de pelerini n.n.) care cântă credinţa sa simbolizează şi inaugurează adunarea multiplă a neamurilor (naţiunilor), anunţată în ultimele capitole ale (cărţii) lui Isaia şi marile vedenii ale Apocalipsei. De la Avraam încoace toţi oamenii credinţei sunt de altfel pelerini, mergând prin pustie către ţara făgăduită; puţin câte puţin ei îşi dau seama că Hristos îi însoţeşte pe cale şi îi invită să-L recunoască în «frângerea pâinii»" (Luca 24, 35) (Jean Vinter, în Dictionnaire de spiritualite ..., t.12; col. 940).

2. Pelerinajul - înnoire şi îmbogăţire a vieţii spirituale

În locurile de pelerinaj vin oameni diferiţi din regiuni sau ţări diferite. Motivaţiile şi dorinţele lor sunt diferite. Vârstele, starea socială, gradul de cultură, intensitatea credinţei, sensibilitatea spirituală - toate sunt diferite. Această diversitate adunată laolaltă se vede mai ales la pelerinajele legate de hramurile locurilor sfinte sau sărbătorile sfinţilor patroni spirituali ai acestor locuri.
Un teolog apusean descrie participarea oamenilor într-un loc de pelerinaj în aceste cuvinte: „Locurile de pelerinaj atrag turistul şi pelerinul, tânărul şi bătrânul, omul sănătos şi bolnavul, familiile şi indivizii, evlaviosul şi curiosul, cel care face milostenie şi hoţul de buzunare, cel ce caută de suflet şi negustorul. Natura însăşi a pelerinajului face ca diferenţele sociale obişnuite să dispară, căci pelerinii, în marea lor diversitate, trăiesc experienţa unui loc comun, bazat pe experienţa unificatoare a pelerinajului. Pelerinajul însuşi reflectă nu numai realitatea fundamentală a Bisericii, popor al lui Dumnezeu efectuând pelerinajul vieţii, ci încă mai mult, realitatea umanităţii însăşi, totalitatea oamenilor în drum spre tainicul de dincolo de lume. Acest misterios de dincolo al umanităţii se poate vedea şi trăi oarecum în pelerinaj" (Virgil Elizondo şi Christian Du-quoc, în revista Concilium 266, Paris, 1996, p.8, număr tematic dedicat pelerinajului).
Experienţa pelerinajului este un prilej de împrospătare a vieţii spirituale şi de întărire a credinţei.
În experienţa spirituală a pele-rinajului, cei care au credinţa mai slabă au prilejul să o întărească văzând credinţa mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puţină se întăresc văzând răbda-rea altora; cei care se roagă mai puţin şi mai superficial se îmbogăţesc şi se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influenţaţi de alţii şi influenţăm pe alţii prin ţelul nostru de a fi prezenţi acolo. În general, pelerinii sunt oameni însetaţi de mai multă viaţă spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie sau mănăstire, sau pentru că s-au prea obişnuit cu acestea. Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj Duhul Sfânt trezeşte în om o dorinţă mai mare de sfinţenie, de înnoire a vieţii.
Când pelerinajul este însoţit de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtăşire euharistică, de convorbiri duhovniceşti cu alţi pelerini, el este un izvor de bucurie şi pace interioară, un prilej de îmbogăţire spirituală.
Pelerinii oferă bani sau daruri materiale bisericilor din locurile de pelerinaj, ca semn că primesc în schimb daruri spirituale, binecuvântări pentru viaţa şi activitatea lor. Lumina şi frumuseţea de pe feţele pelerinilor în timpul slujbelor religioase ale pelerinajului arătă lumina adunată de ei în suflet prin rugăciunea comună a sărbătorii. Întâlnirea cu locurile sfinte, moaştele sfinţilor, icoanele sfinţilor şi persoane cu viaţă smerită şi sfântă, devine izvor de bucurie, iubire şi luminare interioară a pelerinului.

3. Pelerinajul - eveniment misionar

Pacea şi bucuria, lumina şi sfinţenia adunate în inimi prin pelerinaj la locurile sfinte sau în momentele sfinte ale celebrării liturgice sunt duse de pelerini în casele lor, în parohiile şi mănăstirile lor, în societate. Astfel, pelerinii, purtători şi martori ai Duhului lui Hristos în lume, devin misionari fără să fi pretins aceasta.
Pelerinii duc cu ei în lume ce-au primit din întâlnirea cu locurile sfinte, cu sfinţii pe care îi venerează. Catehezele populare făcute cu prilejul pelerinajului, privind viaţa sfinţilor şi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, sunt de mare importanţă. Rugăciunile pentru bolnavi (Sf. Maslu), sfinţirea apei, mărturisirea păcatelor şi reconcilierea, rugăciunile şi privegherile de noapte, cântările şi rugăciunile în grup pe drum spre locurile sfinte şi spre casă, cărţile şi pliantele, icoanele, obiectele religioase - suvenire, procesiunile şi ceremoniile liturgice în aer liber - toate acestea fac din pelerinaj o lucrare misionară în care adevărul credinţei se armonizează cu frumuseţea celebrării pentru a exprima taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi a iubirii oamenilor faţă de Dumnezeu. Taina iubirii şi a bucuriei divine
Taina iubirii şi a bucuriei divine împărtăşite oamenilor prin sfinţi este celebrată în pelerinaj şi de-vine lucrare sfântă. Pentru toate acestea, pelerinajul, ca eveniment misionar, este o sărbătoare a vieţii luminată de sfinţenie, o icoană a bucuriei veşnice în prezenţa lui Dumnezeu. Pelerinajul sfinţeşte timpul vieţii terestre şi îl deschide spre veşnicie.
De pildă, pelerinajul consacrat Sfintei Cuvioase Parascheva arată, prin numărul mare de pelerini prezenţi în Iaşi, cât de mare este lucrarea misionară a sfinţilor care prin modelul vieţii lor şi prin rugăciunile lor apropie oameni şi popoare de Dumnezeu şi întreolaltă. Pelerinajul ne învaţă că de fapt esenţa misiunii Bisericii este căutarea sfinţeniei şi cultivarea ei ca plinătate a vieţii omului în Dumnezeu. O călătorie turistică nu devine pelerinaj decât dacă este însoţită de o călătorie mistică, de un pelerinaj interior, de apropiere de Dumnezeu prin rugăciune şi reconciliere.
Pelerinajele au avut de-a lungul veacurilor o influenţă benefică asupra vieţii persoanelor şi popoa-relor: au contribuit la întărirea şi înnoirea vieţii religioase, au consolidat identitatea şi unitatea spirituală a comunităţilor umane dintr-o regiune, au contribuit la apropierea între Biserici naţionale diferite şi între grupuri etnice diferite, au contribuit la îmbogăţirea culturii popoarelor şi au imprimat civilizaţiei umane universale dinamica progresului spiritual, căutarea sacrului şi a vieţii veşnice.
Pelerinajul autentic este o multiplă binecuvântare pentru persoane şi popoare atunci când devine răspuns la apelul-îndemn: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu".(Evrei 12, 14). (Material publicat cu permisiunea Editurii Trinitas)

(Lumina de Duminică, 16 octombrie 2005)