Un părinte ieromonah și duhovnic, Ioanichie, de neam slovean, eclesiarh mare al Mănăstirii Neamțului în anii 1812, a mers la Sfânta Lavră  Pecerska a Kievului și s-a închinat cu multă evlavie sfintelor moaște acolo. Apoi, când se întorcea înapoi, l-a cuprins de năprasnă o mâhniciune drăcească, încât socotea el că nu se află sub cer asemenea muncă. Și așa peste măsură necăjindu-se în ziua aceea și văzând că nu poate să rabde mai mult, a poruncit ca să stea căruța și să deshame caii și, necăjindu-se cumplit până seara, s-a pus pe pământ cu fața în sus pe când începuseră a ieși stelele și, oftând și suspinând, a început a striga: „Părinte Paisie, nu mă lăsa ca așa de năprasnă cu acest fel de moarte drăcească să mor!”

Și îndată a sosit grabnicul ajutător, prefericitul părintele nostru, că a văzut acel duhovnic pe Starețul Paisie în văzduh stând și cu amândouă mâinile blagoslovind. Iar el de bucurie a uitat boala și a strigat cu glas mare: „Părinte Paisie, nu mă lasa pe mine, păcătosul!”. Iar starețul i-a grăit acestea: „Nu te teme, că nu-ți va fi nimic; decât de acum înainte și în cealaltă vreme a vieții tale te pune la cale”. Și acestea zicând, s-a făcut nevăzut, iar acel duhovnic s-a sculat sănătos și plin de bucurie și, mulțumind lui Dumnezeu, povestea tuturor această preaslăvită arătare a preacuviosului părintelui nostru.

(Sfântul Paisie de la Neamț, Viața, minunile și acatistul, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 81-82)