Un monah, anume Arsenie, cu metania dintru această Sfântă Mănăstire a Neamțului, care fusese ucenic, preacuviosului părintelui arhimandritului și starețului Silvestru, având mare dorință ca sa meargă la Sfântul Munte al Atonului, și-a luat blagoslovenie de la stareț și s-a dus în anul 1817.

Apoi, netrecând multă vreme după ducerea lui, a murit starețul său. Și el, aflându-se acolo în Sfântul Munte, s-a îmbolnăvit odată foarte cumplit, încât, din multă slăbiciune, a leșinat. Și li se părea la toți cei ce stăteau de față că a murit și îi gătea cele de îngropare. Dar el, întru acea vreme, a fost răpit de către un tânăr foarte luminat și, cu mare grăbire, a fost dus la locurile cele din înălțime, unde petrec plăcuții lui Dumnezeu, și acolo ajungând, a văzut pe un bătrân foarte încuviințat, șezând pe un scaun împărătesc și raze ca de soare slobozind de la sine, și la față plin de mare dar. Pe care, când l-a văzut monahul, a socotit, din bucuria ce l-a cuprins, că acela este Dumnezeu. Și a și zis către tânărul care îl purta: „Oare acel bătrân este Dumnezeu?” Iar el i-a răspuns, zicând: „Nu este acela Dumnezeu, ci plăcutul lui Dumnezeu Starețul Paisie de la Mănăstirea Neamțului, de unde ești tu.”

Și, vorbind așa, numai iată că a văzut și pe starețul său, adică Silvestru, aproape de Părintele Paisie, și, îndată căzând, i s-a închinat până la pământ. Iar Starețul Silvestru i-a zis lui: „ Frate, ce cauți mai înainte de vreme aici?” Și el a răspuns: „Părinte, mă rog, nu mă lasa să mă duc de aicea! Pentru că nu au văzut ochii mei niciodată acest fel de frumusețe”. Iar starețul i-a zis: „Frate, ție ți se cuvine încă multă nevoință să arăți, și multe ispite pentru fapta bună să pătimești, până vei veni aici. Tu aici ești adus numai ca să vezi, și apoi iarăși să te întorci înapoi și la mulți să le spui că prin multe necazuri poate cineva a se învrednici locului acestuia.” Și așa vorbind, a fost răpit fără de veste de tânărul acela ce îl dusese și s-a trezit iarăși în trupul său, întru mare mirare celor ce stăteau acolo de față.

Apoi, după vedenia aceasta, a venit acel călugăr iarăși în Mănăstirea Neamțului și mergând la Precuvioșia sa, părintele duhovnic Vasile sloveanul, care era un om foarte îmbunătățit, i-a povestit toată istorioara aceasta, arătând către icoana Precuviosului părintelui nostru starețului Paisie, și zicând cu lacrimi că „nu poate mintea omenească și limba să ajungă a spune la câtă slavă cerească se află starețul Paisie, după cum l-am văzut eu”. Iar părintele Vasile duhovnicul a spus aceasta spre folos fiilor săi duhovnicești, care au și dat-o în scris.

(Sfântul Paisie de la Neamț, Viața, minunile și acatistul, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 83-85)