Deci, este arătat cum calea cea strâmtă este mai folositoare decât vieţuirea cea largă cu toate dobândirile lumeşti. Pentru aceasta, şi Prea Bunul Dumnezeu ne pedepseşte aci, ca un părinte iubitor de fii şi în toate zilele ne învaţă şi ne mustră.

Şi când vede că nu ne îndreptăm numai cu cuvântul şi cu porunca, ne dă şi bătăi spre întoarcere şi pocăinţă. Căci de nu ne-ar iubi Domnul, nu ne-ar întrista, ci ne-ar lăsa să facem voile noastre. Şi trebuie să-i recunoaştem marea binefacere, mulţumindu-i că ne ceartă vremelnic ca să nu ne osândească veşnic, precum zice Avva Isidor: „În viaţa aceasta, Domnul iartă pe păcătoşi şi pe cei fărădelege, iar pe cei aleşi şi prietenii Lui nu-i iartă, în cea viitoare va ierta pe cei aleşi, şi pe păcătoşi ii va munci”. Deci, omul priceput, care ştie deşertăciunea câştigurilor lumeşti, i le urăşte şi le defaimă din inimă; şi când are necaz i se împotriveşte cu nădejdea slavei veşnice şi nu numai că-l îndură fără cârtire, ci încă se bucură în el, ştiind că nu sunt vrednice pătimirile acestea de acum, pentru slava cea viitoare de care nu se învrednicesc cei iubitori de lume, care au norocire şi desfătare.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, p. 151)