Pe Dumnezeul Care, în esenţa Sa, este dincolo de orice concept, de orice nume şi de orice chip, Biserica lui Hristos Îl cunoaşte în experienţa ei de veacuri. Şi prin ultima experienţă cu putinţă omului, Părinţii noştri au devenit părtaşi ai acestei cunoştinţe şi ne-au lăsat-o ca pe o moştenire preţioasă şi de neînstrăinat. Smeritul nostru Dumnezeu nu defaimă nimicnicia noastră şi nu ne-a refuzat fericirea de a-L cunoaşte în măsura bunăvoinţei Sale faţă de om (Matei 11, 27).

Calea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu nu trece prin cărţi, ci prin credinţa în cuvântul lui Hristos; această credinţă face să pogoare mintea noastră în inima înflăcărată de iubire pentru Hristos. Pogorâm în adâncul acestui ocean care este inima omului. Cunoaştem preţul acestei scufundări; ea este condiţionată de greutatea suferinţelor noastre. Acolo, în străfunduri, mâna lui Dumnezeu ne cuprinde cu gingăşie şi ne ridică la cer.

(Arhim. Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaște calea, Editura Pelerinul, p. 162)