Pocăința este un lucru de o frumusețe așa de deosebită, așa de mare, că în insuflarea lor dumnezeiască Părinții o numeau știința științelor și arta artelor. Și într-adevăr este știință, și într-adevăr este artă. Ce e arta? Este creativitate. Aici omul în voința lui se naște pe sine întru veșnicie. În voința lui își devine părinte, își devine tată, lui însuși, prin harul dumnezeiesc, care har are puterea de a naște. Așadar, prin voința pe care omul o dă lui Dumnezeu, adică: „Vreau, Doamne!”, prin voința asta se naște pe sine însuși ca tată. Și prin durerile prin care trece, își devine, îndrăznesc să spun, maică sieși. Fiindcă în dureri se naște pe sine întru veșnicie.

Calea asta deci, este adevărata creativitate, este creația unui dumnezeu după har. Omul, chipul și, când ajunge la ea, asemănarea lui Dumnezeu, nu este altceva decât un dumnezeu. Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie, care prin profesie fusese artist, pictor, mai ales portretist, spunea că Dumnezeu în om își face autoportretul.

Nesfârșit de mare este slava acestui cuvânt, pocăință. Să nu-l mai lăsați să fie „cenușăreasă”! Să fie de astăzi ceasul proslăvirii acestei cenușărese. Aceasta este creația adevărată a omului, aceasta este știința cea cu adevărat a omului, nu știință a elementelor profane, cu care se pot compara oarecum, dar nicicum nu se compară, tot ce este cultură omenească, artă, știință.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 89-90)