Călugăria e ostășie, deci ținută, demnitate. Să nu uităm că suntem slujitorii, „prietenii” unui mare Senior, unui Cavaler care ne-a lăsat drept moștenire discreția (când postim, când ne rugăm, când facem milostenie), iertarea, puterea de a uita răul ce ni s-a făcut, nobila putere de a ne ruga pentru cei ce ne urăsc, dărnicia, sila de contabilitate și socoteli, de grija pentru bănuți și părăluțe, care când Iuda și apostolii toți s-au indignat că se risipește bunătate de mir în valoare de 300 dinari i-a dojenit și învățat a deosebi risipa de jertfă, care lui Iuda i S-a adresat cu apelativul „prietene”, care nu a tremurat și nu a bolborosit vorbe de scuză în fața sinedriului ori a dregătorului, care mereu a dăruit și răsplătit boierește, clătinat și îndesat, har peste har, însutit, înmiit, a înmulțit pâinile, peștii și vinul, a binecuvântat și a iubit belșugul.

Călugărul nu poate prin definiție să fie zgârcit, meschin, îngrijorat, alarmat. Degajarea și detașarea sunt două mari virtuți monahale, cărora li se adaugă, – paradoxal – dragostea de viață (adică de Dumnezeu) și netemerea de moarte (adică de despărțirea sufletului de trup). Celor din tagma aceasta nu le este îngăduit a se văita, a geme, a regreta bunurile pierdute, lor se cade să le fie mereu la îndemână fraza lui Eugen Ionescu (acum împăcat cu Dumnezeu): „Să fim oricând în stare să pierdem totul de la o clipă la alta”.

Călugărul, desigur, e și el boier în felul său, căftănit ca atare prin dragostea și harul lui Hristos. Și nu-i strică să-și repete cuvintele rostite de Al. O. Teodorescu fostului cleric Damian Stănoiu (care se indignase că-n vitrina unei librării cărțile sale fuseseră așezate mai la margine decât ale lui Păstorel): Arta, să știi domnia ta, Părințele, că e boierie. Așa și monahismul: boierie este!

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 302-303)