Căsătoria este înfiinţată nu ca să ne stricăm, nici ca să ne pângărim, ci ca să fim curaţi. Ascultă pe Pavel cum zice: „Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare bărbatul său”. Două pricini sunt pentru care s-a înfiinţat căsătoria: ca să fim curaţi şi ca să ne facem părinţi; dar, din acestea două, cea mai însemnată este curăţia.

Când a intrat pofta, a intrat şi căsătoria, ca să taie obiceiul cel neînfrânat şi să ne facă a ne mulţumi cu o singură femeie. Căci pentru naştere de fii căsătoria nu face atât cât acel cuvânt al lui Dumnezeu, care zice: „Creşteţi, şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facerea 1, 28). Şi martori sunt câţi au fost căsătoriţi şi n-au avut copii. Aşa că pricina adevărată este aceea a curăţiei, şi mai cu seamă acum, când tot pământul locuit este plin de neamul omenesc. La început, era de dorit să ai copii, pentru ca fiecare să lase amintire şi rămăşiţă a vieţii sale. Fiindcă nu era nici o nădejde de înviere, ci moartea era puternică şi cei care mureau socoteau că sunt nimiciţi cu totul după această viaţă, Dumnezeu a dat această mângâiere, facerea de copii, ca să rămână chipurile vii ale celor care se duc şi ca neamul nostru să se păstreze. Şi dacă doreşti copii, poţi să dobândeşti cu mult mai buni acum, când ni s-au adus îmbrăţişări duhovniceşti, şi naşteri mai bune şi toiege de bătrâneţe mai folositoare.

(Ieromonah Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim, Editura Scara, Petru-Vodă, 2005, p. 230)