Părintele Dionisie Ignat (1909-2004), floare răsărită în binecuvântata Moldovă,  care a crescut și și-a adus rodul în Grădina Maicii Domnului – Sfântul Munte Athos,  a făcut observații adânci și a dat sfaturi practice privind dragostea de Neam și grija față de familia creștină.

Astfel, el își aducea adesea aminte că, atunci când a plecat din țară pentru a veni în Sfântul Munte, „România era cea mai avută țară, cea mai curată, cea mai apropiată de Dumnezeu și cea mai bogată. În România erau mulți străini care veneau la lucru. Țin minte – spunea el –, că eram încă mic și, când treieram grâul, erau niște batoze mari și acolo unde ieșeau paiele era greu tare, și străinii erau puși la cele mai grele lucruri – să ieie paiele, să le dea la o parte, să le lege, să le ducă-n fabrică. Și uite cum a devenit acuma, că străinii sunt boieri și românii, cu atâtea bogății la ei în țară, s-au împrăștiat din România că n-au ce mânca”[1].  

Astăzi, din nefericire, România este considerată „cea mai înapoiată”[2] țară, iar vina o poartă „vrăjmașul și conducătorii țării care au adus-o în această stare”[3], aceștia din urmă fiind, așa cum spunea duhovnicul român, nu „părinți ai neamului”, ci „părinți ai pungii”[4].

Defectul cel mai mare și mai grav al acestui neam este lipsa iubirii, a unității de gândire și de trăire, a solidarității la necaz și încercare. „Totul este că există un blestem pe capul românilor, că nu ne iubim. Nu ne iubim. Nu facem răbdare”[5]. Sau, chiar și mai categoric spus, „Românul are așa, o lipsă – nu-l iubește pe fratele lui cu adevărat. Vine altul, un străin, și te cumpără și de-acuma tu, ca român, ești dușmanul românului tău, dușmanul fratelui tău, dușmanul națiunii tale, dușmanul Ortodoxiei, dușmanul Bisericii, dușmanul lui Dumnezeu”[6].

Cu toate acestea, Părintele are încredere în viitorul României și al Bisericii Ortodoxe Române, care este o Biserică apostolică și „curată”, odată ce „numai românii, numai Biserica Română n-a dat la iveală vreun eres. De aceea, Biserica noastră este curată în privința asta”[7].

A fi român și creștin ortodox este o fericire[8], iar dragostea de Dumnezeu, de Ortodoxie, se exprimă și în dragostea de neam, ca sumă a semenilor noștri de aceeași credință și simțire. Dar, pentru ca neamul nostru să-și redobândească cinstea și bogăția materială și spirituală, în fața lui Dumnezeu și a lumii întregi, este nevoie de pocăință, răbdare și mulțumire. Păstrarea conștiinței de român și de creștin „o să ne ajute, spunea Părintele, ca și națiunea să n-o pierdem, și Ortodoxia, sufletul, să le putem scăpa din ghearele Satanei”[9].

Alături de aceste sfaturi date românilor, ca neam, duhovnicescul Părinte a îndemnat familia creștină să-și descopere și să-și pună în valoare rolul ei în planul iconomiei lui Dumnezeu. Un accent deosebit punea pe nașterea și educarea copiilor: „Mamele sunt datoare să-i aducă pe copii în lume și să-i facă creștini, fiindcă ești creștin și creștinește trebuie să-i crești, ca atunci când te vei duce la Dumnezeu să poți zice așa: Iată, Doamne, eu și pruncii pe care mi i-a dat Tu. Atunci vei intra întru Împărăția Cerurilor, în viața cea fără de sfârșit. Dar dacă tu faci avorturi, nu-l lași pe copil să se bucure nici de viața asta trecătoare și plină de necazuri, căci l-ai tăiat, și nu se poate duce nici în Împărăția Cerurilor. Vezi ce fărădelege mare și ce păcat îngrozitor?”[10].

Educația copiilor trebuie să înceapă în familie și de timpuriu, și să aibă în vedere dobândirea și lucrarea virtuților creștine împotriva celor două patimi grele, care atentează la curăția lor trupească și sufletească: destrăbălarea și egoismul. Pe copii, viitorul neamului, el spunea: 

Să-i învățăm de mici că sunt creștini și români. Ca român, trebuie să fii sincer, ca și creștin, trebuie să fii sfânt[11].

Tinerilor le recomanda să trăiască în curăție și să se căsătorească de timpuriu (după 15 ani – fetele și după 18 ani – băieții), pentru a nu fi întinați de păcatele trupești, căci curăția sau neprihănirea le oferă un „har îndoit”: „De aceea, Biserica spune așa: dacă fecioria e păzită atât de fată, cât și de băiat până când s-au cununat în Biserică, de-acuma harul lui Dumnezeu e îndoit spre ei. Sunt curați, fiindcă cea mai mare scumpătate este fecioria, curățenia. Și dacă te-ai luat prin Biserică, de-acuma copiii pe care o să ți-i dea Dumnezeu o să fie cei mai frumoși, cei mai sănătoși și cei mai ascultători, fiindcă soții au ca temelie harul lui Dumnezeu, bunătatea, curățenia, căci băiatul cu fata, când se iau, de-acuma Biserica îi unește și amândoi se fac un trup”[12].

Soților creștini, duhovnicul athonit le recomanda să se îngăduie unul pe altul și să se ajute în lucrarea de dobândire a „sfintei mântuiri”, întrecându-se reciproc în dragoste și prețuire, rugăciune și virtuți.         

Familia sau căminul creștin trebuie să devină o oază de liniște și pace, o școală a virtuților creștine, o biserică în miniatură, iar aceasta se realizează prin lucrarea sau „meșteșugul cel duhovnicesc” al rugăciunii. Pentru familia contemporană, aflată într-o alergare tot mai frenetică pentru obținerea celor materiale, programul de rugăciune recomandat de Părintele Dionisie trebuie să îmbine rugăciunea eclesială, făcută în biserică și cea personală, din intimitatea căminului. Totodată, membrii ei sunt chemați să participe la Sfânta Liturghie considerată, pe bună dreptate, „temelia tuturor bunătăților”[13] și să primească, cât mai des cu putință, dar cu responsabilitate și pregătire specială, Trupul și Sângele Domnului, spre sănătate trupească și mântuire sufletească.