De ce uitarea este păcat dacă ea se realizează fără voia noastră? Sfântul Marcu Ascetul spune că uitarea este pierzare.

Măi să fie! Doamne ferește să nu uite duhovnicul ce spovedește! Atunci să vezi pierzare! Să mergi pe stradă, să te întâlnești cu cineva, să dai mâna și să zici: Doamne ajută, doamnaaa! Ooooo! Sau. Doooomnule dragă... am văzut-o adineauri pe doamna, știți? Nu! Nu vă jucați cu ter­menii! De exemplu, dacă mi-ați fi spus că Sfântul Marcu Ascetul spune că, pe măsura împlinirii poruncilor, Îl descoperi pe Dumnezeu mai viu în tine, vă pupam pe frunte! Dar așa, pentru că mi-ați spus că el zice că uitarea este pierzare, citând trunchiat, ce să vă fac?!... El spune așa: „Uitarea este pierzare pentru cel ce-și uită păcatul său și-și aduce aminte de păcatele celorlalți”. Parcă sună altfeliu, nu? E un altfeliu de uitare... Ferească Dumnezeu să nu-i uitați pe cei despre care spuneți că i-ați iertat. Nu poți să zici doar din gură: te-am iertat, te-am iertat! Nu merge! Dacă iertarea nu e dublată de uitare, atunci zic: bă, nu te împușc, bă! Nu te împușc! Te las, nu te împușc! Da te spân­zur! Da? Nu merge! Se întâmplă însă, uneori, să ne lovim și de problema cealaltă: uitarea lucrurilor pe care nu ar trebui să le uităm. Fiti atenți: voi nu trebuie să uitați nicio clipă – absolut nicio clipă – că, probabil, în urmă cu măcar 15 ani, de la aceeași masă de la care vă vorbesc eu, se spunea: dragi tovarăși și pretini uteciști! Asta nu e voie să uităm! Dacă uităm asta, ne-am dus unde ne e locul... Acolo, jos. Dacă uităm cine ne sunt părinții, dacă uităm care ne este limba, dacă uităm care ne sunt idealurile, dacă uităm cine ne este Dumnezeul, dacă uităm Orto­doxia noastră și, dacă, în schimb, ne uităm – hăhăhă, holbând ochii – la alte lucruri valoroase din jurul nos­tru, sigur că acestea ne sunt spre pierzare.

Dacă ne uităm bine și cu rost, sunt și unele uitări cu rost. De exemplu, sunt unele iubiri dintâi pe care ar trebui să le uităm, ca să putem merge mai departe. Fără îndoială! Foarte rare sunt căsniciile din prima iubire... Trece prima, trece a doua, ispita dintâi, ispita de-a doua... Uneori, suferim și în căsnicii de primele iubiri sau de cele de a doua sau de a treia. Uneori, prima iubire adevărată vine după ce ne căsătorim... De aceea, trebuie să ne înfrângem de fiecare dată. Acolo vă veți vădi tari – când veți înfrânge unde toată lumea crede că veți fi înfrânți. Și să nu vă uitați victoriile! Veniți la spovedanie: Părinte, am mâncat gumă, am făcut baloane în timpul orei, biluțe de hârtie la cursuri. Sau mai vine câte unul care zice: Părinte, oare n-am păcă­tuit că, știți, eram în Biserică și mi-a venit un gând, așa, cu o livadă înflorită. Și la ce îți folosește câte un vis din ăsta? O ia dracul și o plimbă pe coclauri, așa, ca vaca, în lături. Stai și te gândești: Măi, ce-i asta? Dar de fapt tu ar trebui să te întrebi: Măi, de ce copilul ăsta a visat la oi? Că îi e dor de casă, domne! Ce, nu vi-i dor de casă – la cei care veniți de la țară, pe bune, nu vi-i dor de mirosul de primăvară? Că-n oraș e praf, măi, nene, îs ziare tâmpite, îs oameni cu mașina, cu țigara. Chiar nu vi-i dor de mirosul reavăn de acasă? Hai să fim serioși!

Ei bine, dacă ați uitat mirosul reavăn de acasă și v-ați creat un nas numai pentru oraș, vă este spre pierzare! Sau dacă ați uitat de unde ați plecat. Nicio clipă să nu uitați de unde sunteți!

Există un proverb african, ghanez chiar, care pe mine m-a impresionat foarte mult și care zice așa: Dacă nu-ți aduci aminte încotro mergi, adu-ți aminte de unde vii. Deci: dacă nu-ți aduci aminte încotro mergi, adu-ți aminte de unde vii!

(Părintele Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 220-222)