Referitor la mintea care se împrăştie în timpul rugăciunii, Bătrânul Ieronim zicea: „N-are importanţă că mintea scapă adesea departe de rugăciune şi de cuvintele pe care le pronunţăm. Să fim atenţi ca noi să nu ne împrăştiem! Ea va reveni. Mintea se aseamănă cu un pui mic. El fuge încoace, fuge încolo, nu rămâne aproape de mama lui care este legată de un loc. Dar când s-a obosit, el revine să se odihnească şi să doarmă la picioarele ei”.

În timpul rugăciunii ni se perindă în minte chipul diferitelor persoane. Bătrânul din Eghina dădea sfatul: „Dacă o persoană, oricine ar fi, se interpune între tine şi Hristos, respinge imediat această imagine. Căci ea răpeşte mintea care trebuie să fie întreagă la Dumnezeu”.

Asupra lucrării minţii, Bătrânul Iosif zicea: „Mintea hrăneşte sufletul. Tot ce ea aude sau vede, bun ori rău, face să coboare în inimă, care este centrul puterilor spirituale şi fizice ale omului”.

Acelaşi Bătrân zicea despre minte: „Când mintea omului se purifică şi se iluminează – căci ea are propria sa iluminare, independentă de harul divin, cu ajutorul căruia, cum zic Părinţii, ea vede mai departe decât dracii – ea primeşte, în plus, iluminarea harului divin, până acolo încât acesta poate locui constant în ea şi-i acordă vedenii şi contemplaţii. Dacă omul are dorinţa de a vedea şi învăţa câteva lucruri ce-l interesează, poate să ceară acestea în rugăciune; harul va lucru pentru a-i împlini cererea”.

(Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 105-106)