În urma unor traume din copilărie - am fost crescută de bunici şi nu de părinți -, confund dragostea cu desfrânarea. Dacă îmi arăţi dragoste, îmi vorbeşti frumos, mă luptă desfrânarea. Cum să mă lupt cu această ne­putinţă?

Este firească această reacţie. Este întru totul normală. Şi trebuie să fim foarte atenţi atunci când petrecem vremea îm­preună - bărbaţi cu femei - pentru că este foarte uşor să trecem din dragoste duhovnicească în dragostea firească. Pentru aceasta trebuie să evităm discuţiile prea lungi şi aflările împreună în lo­curi mai ferite. Şi dacă ne prindem asu­pra unor astfel de gânduri, care, repet, sunt fireşti şi nu doar fireşti, sunt inevi­tabile: atunci când petreceţi mai multă vreme bărbat şi femeie tânără - fie stu­denţi, fie seminarişti - , şi nu aveţi aceste gânduri unul faţă de altul, să ştiţi că aveţi o problemă, aveţi o ispită. Şi spun asta nu pentru a glumi, ci pentru că acest pericol ni-l pune înainte Sfântul Ioan Scărarul. El spune: „Ia seama, pen­tru că dracul desfrânării se poate preface feciorelnic, căci aşa cum vulpea se prefa­ce moartă pentru a prinde pasărea care vine să o ciupească, aşa şi dracul curviei se poate preface feciorelnic”.

Adică să vezi că nu gândeşti nimic necurat când... „stau de vorbă cu cutare, chiar dacă este frumos sau frumoasă, chiar dacă este tânăr, ne înţelegem foarte bine, şi chiar n-am nimic şi din cauza asta pot sta mai mult” - pentru că îţi pregăteşte o capcană. Atunci când vedem aceste gânduri în noi, când ne răz­boieşte patima, ne ferim mai uşor, pen­tru că vedem pericolul, dar când nu-l mai vedem ni se pare că suntem grozavi: putem rămâne împreună şi o noapte, pentru că „n-avem nimic, ne cunoaştem de atâta vreme şi niciodată nu am avut astfel de gânduri”. Şi... „vai, părinte... uite ce s-a întâmplat!”

(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a doua, Editura Cathisma, București, 2006, pp. 45-47)