Păcatul care trăieşte în noi sau, mai bine zis, vrăjmaşul, care lucrează prin el, este foarte şiret şi se pricepe să se ascundă sub cele mai respectabile aparenţe. Se ştie că fiecare dintre noi are o mulţime de dispoziţii şi înclinări condamnabile, dar totdeauna se află printre acestea una sau două care domnesc şi în jurul cărora se grupează toate celelalte. Când se aprinde dorinţa mântuirii, conştiinţa cere dezrădăcinarea a tot ce este nedrept, fără să se cruţe pe sine însăşi şi neluând în seamă nici o durere a inimii. Omul cu conştiinţă sănătoasă va jertfi totul cu bucurie lui Dumnezeu, în timp ce sufletele care şchioapătă, după cuvântul proorocului, de amândouă picioarele, care pătimesc de autocompătimire, deşi renunţă la multe lucruri pe care nu pun mare preţ, totdeauna îşi păstrează ceea ce le hrăneşte egoismul cu precădere – şi strică prin asta totul. Ei cred că au făcut mare lucru, însă de fapt n-au făcut nimic; ei cred că la asemenea lucruri nemaipomenite pe care le-au făcut ei are puţină însemnătate o trăsătură a iubirii de păcat sau a iubirii de lume – şi totuşi, în acel puţin se află, pentru ei personal, totul: tot păcatul şi toată lumea.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Sophia, 2007, p. 130)