Străduiţi-vă să coborâţi, nu să ridicaţi tonul vocii voastre. Regula aceasta am descoperit-o şi am consolidat-o, în comun, în prima perioadă a relaţiei noastre, cu mult înainte să ne căsătorim. Această regulă, ca şi multe alte părţi frumoase ale dragostei noastre, a fost consecinţa firii mai îngăduitoare a mamei tale. În casa gălăgioasă a părinţilor mei începeam să ţipăm şi, de îndată ce ne mâniam, tonul se ridica proporţional cu aprinderea mâniei.

Ţi-am spus odată cum m-am îndrăgostit de vocea mamei tale înainte să o văd la faţă. La un curs de filologie, ca să învioreze atmosfera, profesorul a cerut unei fete să recite câteva versuri din Shakespeare. În sala aceea foarte mare, eu rătăceam cu mintea privind pe fereastră, numărând zilele care au mai rămas până la începerea campionatului de fotbal din facultatea noastră.

Deodată, o voce de înger ajunge la urechile mele – tonul calm al vocii ei. Am căutat şi am găsit izvorul acestei voci şi, o dată găsit, am făcut un jurământ: când voi începe să mă uit după fete, aceasta va pătrunde prima în gândul meu! Restul îl ştii. Când am început să ne întâlnim mai des, am simţit într-adevăr ceea ce voia să spună Shakespeare cu următoarea frază: „Vocea ei a fost atât de tandră, de dulce şi de lină, ceva încântător la o femeie!”

Aşa cum se întâmplă la toate cuplurile de îndrăgostiţi, momentul primului conflict nu a întârziat să apară. Eu am început cu prostul meu obicei să ţip încât să audă tot cartierul. Ea m-a oprit şi mi-a spus că ştie o modalitate mai bună. „Hai să ne înţelegem”, a zis; „de-acum încolo, când ne mai certăm, să coborâm tonul vocii o octavă, în loc să-l urcăm două”.

N-a fost uşor. Pentru un bărbat, ca să coboare tonul vocii necesită o mare stăpânire de sine. Acelaşi lucru este necesar uneori şi pentru unele femei.

(Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei. Sfaturi unei tinere căsătorite, traducerea Preot Constantin Coman, Garoafa Coman, Editura Bizantină, București, pp. 57-58)