Necesitatea canonului

Forţa păcatului repetat, devenit ca a doua natură, nu este uşor de învins. Dialogul înfiripat, în timpul spovedaniei, nu-i suficient pentru distrugerea ei. Este nevoie de atitudini şi fapte care să fie contrare slăbiciunilor pe care le are penitentul şi de care s-a căit şi s-a hotărât să se debaraseze. Aceste atitudini şi fapte îi sunt recomandate de către duhovnic, constituind canonisirea sau epitimia.

Penitentul nu este în măsură să-şi prescrie singur medicamentul necesar. Acest lucru îl face preotul în numele lui Hristos. „Duhovnicului i se cere, spune Părintele Stăniloae, să fie în stare, prin citiri de cărţi duhovniceşti, prin urmărirea diferitelor procese duhovniceşti, prin experienţă, nu numai să dea cu o anumită siguranţă sfaturile cele mai eficiente, ci să le argumenteze în faţa penitentului, ca acesta să se lase convins să le urmeze”[1].

Corespondenţă terapeutică

Canonul pe care îl dă preotul, are un caracter terapeutic şi nu pedepsitor. Dacă în timp ce ascultă spovedania penitentului, preotul este un părinte iubitor, prieten înţelegător, medic priceput, atunci când dă canonul este judecător şi medic[2]. El trebuie să aprecieze mijloacele cele mai potrivite pentru vindecarea slăbiciunilor ce i s-au mărturisit. Este judecător nu ca să mărturisească sentinţe, ci ca să aprecieze cu dragoste medicamentul necesar pentru fiul spiritual.

Canonul de pocăinţă, care îl ajută pe om să-şi tămăduiască rana sufletului, trebuie înţeles în duhul şi nu în slova lui. De aceea Sfântul Ioan Postitorul argumentează atunci când scade timpul de canonisire: „Că scurtăm noi anii de pocăinţă, după cum cred, nu va părea lucru nesănătos celor cu dreaptă socotinţă, nici la Marele Vasile, nici la cei mai vechi dintre Părinţii noştri, nu stă hotărât pentru cei ce păcătuiesc, vreun post sau priveghere, sau număr de metanii mari, ci numai îndepărtarea de la Sfânta Cuminecare. Noi am socotit că trebuie – pentru cei ce se pocăiesc cu adevărat şi sunt gata să-şi pună la încercare trupul cu o vieţuire aspră şi să ducă, cu recunoştinţă, un trai potrivnic răutăţii lor de mai înainte – să le măsurăm şi noi, în schimb, împuţinarea timpului de pocăinţă, pe măsura înfrânării lor”[3].

Această interpretare în duh a canoanelor nu trebuie să ducă la banalizarea sau tratarea cu superfecialitate a canonului de pocăinţă. Duhovnicul priceput îl va determina pe credincios, văzând la el dorinţa sinceră de îndreptare şi de reintrare în comuniune cu Hristos şi cu Biserica, să-şi plângă păcatul, să postească şi să facă milostenie. Deschiderea faţă de Dumnezeu înseamnă şi deschiderea faţă de aproapele, fiindcă Hristos se identifică cu semenul nostru aflat în lipsă şi necaz. Epitimia are şi un aspect reparatoriu. Hoţului i se va da canon să restituie bunurile furate.

Scopul canonului este acela de a-l smulge pe om din obiceiul cel rău, de a-l tămădui de patimă, de a-l ajuta să se smulgă din cele potrivnice firii şi să facă lucrurile cele fireşti, de a se lepăda de lucrurile celui rău şi a se reuni cu Dumnezeu[4]. Canonul trebuie să admnistreze leacul potrivit bolii. De aceea nu e de ajuns înlăturarea pentru un timp de la comuniunea euharistică; pentru omul secularizat şi modern acest lucru nu mai înseamnă nimic, pentru că şi aşa el se împărtăşeşte foarte rar, aproape deloc. Iar pentru creştinul conştient şi care suferă profund din cauza păcatului, canonul se scurtează tocmai datorită pocăinţei sincere.

Epitimii nepotrivite

Aplicarea fără discernământ a canoanelor poate provoca în sufletele unora dintre penitenţi, o dispoziţie de aversiune şi de ură împotriva Sfintei Taine a Spovedaniei. De aceea se cere din partea duhovnicului mult tact pastoral, dar şi cunoaşterea şi aplicarea corectă a epitimiilor, în funcţie de pocăinţa, zdrobirea inimii şi starea sufletească a penitentului, urmărindu-se condamnarea păcatului şi nu a păcătosului[5]. Asprimea prea mare sau indulgenţa în canonisirea credincioşilor poate constitui un eşec pastoral deosebit de important.

(Părintele Virgil Adrian Morărescu)

[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatica Ortodoxă, vol III, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 134.

[2] Andrei Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune, Ed. Episcopia Alba Iulia, 1996, p. 101.

[3] Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2010, p. 74.

[4] Pr. Lect. Dr. Adrian Dinu, „Îndrumarea duhovnicească astăzi: între iconomie şi acrivie”, în: Comorile teologiei Părinţilor capadocieni, Editura Doxologia, 2010, p. 199.

[5] Pr. Eugen Drăgoi, Îndrumarul duhovnicului, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 14.