Sfântul Daniil s-a născut la Rădăuţi, într-o familie săracă, la începutul secolului al XV-lea. Fiind ales pentru a duce viaţă pustnicească, L-a mărturisit pe Hristos din copilărie, căci nu se juca, ci postea şi se ruga, petrecând în biserică. La 10 ani a fost să înveţe carte la Mănăstirea „Sfântul Nicolae”, învăţând pe de rost Ceaslovul şi Psaltirea, dar deprinzând şi rugăciunea inimii şi rânduielile călugărilor, încât toţi îl iubeau.

După cinci ani de ucenicie, a devenit călugăr, postind cu zilele până la asfinţitul soarelui, dormind puţin, pe un scăunel, şi veghind mereu la cele dumnezeieşti. Învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni, îi vindeca pe cei bolnavi şi care alergau la el cu credinţă. Înţelept fiind şi înainte-văzător, pe alţii îi sfătuia, ajungând vestit duhovnic în nordul Moldovei.

Temându-se de slava deşartă, s-a retras, cu binecuvântare, la Mănăstirea „Sfântul Lavrentie”, dar şi acolo l-au aflat oamenii bolnavi şi stăpâniţi de duhuri necurate, încât ziua stătea printre ei, iar noaptea priveghea şi împletea coşuri de nuiele pentru obşte. Trecând anii şi aprinzându-se de dorul pustiei, a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei, retrăgându-se în codrii de pe valea pârâului Secu din judeţul Neamţ, unde mai târziu a luat fiinţă Mănăstirea Sihăstria. După 14 ani de nevoinţă, venind iarăşi lumea, s-a retras aproape de sihăstria Putna. Şi-a făcut colibă, apoi şi-a săpat cu dalta o chilie mică într-o stâncă, făcându-şi alături paraclis de rugăciune, vizibil şi astăzi, şi nevoindu-se astfel 20 de ani. Mânca pesmeţi de pâine, ierburi şi rădăcini, continua să împletească din nuiele coşuri, iar Duminica săvârşea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi primea la el pe cei în nevoie de vindecare sau care cereau cuvânt de folos, având darul rugăciunii şi al lacrimilor.

Pentru toate acestea mult a fost ispitit de diavol, pentru a fi scos din pustie sau a primi slavă deşartă, dar a biruit cursele vrăjmaşului.

În 1451, murind domnul ţării, Bogdan Voievod, fiul lui, Ştefan, a alergat la Sfântul Daniil, primind mângâiere şi prorocie că în curând va fi domn al Moldovei, ceea s-a şi întâmplat după şase ani. Cuviosul a fost cel dintâi sfetnic, voievodul Ștefan cel Mare poposind adesea la chilia lui, pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a cere cuvânt de folos. Primise sfat, astfel, să zidească după fiecare luptă o biserică spre lauda Domnului şi pentru viitoarele biruinţe. A câştigat Ştefan cel Mare 47 de războaie, înălţând 48 de biserici, apărând Țara Moldovei aproape jumătate de secol. Aşa a zidit şi Mănăstirea Putna, la îndemnul Cuviosului care era iubit de toţi egumenii şi duhovnicii din nordul Moldovei, având şi peste o sută de ucenici sihaştri.

Văzând că nici acolo nu mai are linişte, după 1470 s-a retras în taină în pădurile din jurul Mănăstirii Voroneţ, făcându-şi o chilie mică sub stânca numită Şoimul, dar nici aici nu a trecut prea mult până când să fie căutat de oameni. Pierzând Ştefan cel Mare lupta de la Războieni, i-a prorocit Sfântul să nu renunţe la luptă, căci îi va birui pe turci şi va face pentru asta o mănăstire, ceea ce s-a şi întâmplat. Cuviosul iubea atât de mult liniştea, că a refuzat să fie numit egumen sau mitropolit, şi a creat şi la Voroneţ o vatră isihastă, precum făcuse şi la Putna.

Totuşi, în ultimii opt ani de viaţă, a fost numit egumen şi a povăţuit obştea Mănăstirii Voroneţ şi pe pustnici, tămăduind pe cei bolnavi, iar la vârsta de 90 de ani, în 1496, a trecut la cele veşnice. A fost îngropat în pronaosul bisericii Voroneţ, la moaştele sale făcându-se minuni şi vindecări.