Dacă înlăturăm cele unsprezece răutăţi, şi dacă adăugăm cele şapte virtuţi: milostivirile îndurării, bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelungă răbdarea, îngăduinţa şi iertarea şi a şaptea virtute, adică iubirea, ajungem la linişte, ajungem la pace: „Pacea care covârşeşte toată mintea”. Acesta este semnul înălţării.

E bine să ştim că, mai ales oamenii cei liniştiţi, oamenii care au biruit păcatele şi au împlinit cele bune au ajuns într-un fel la o înălţare la cer aici pe pământ, sunt în legătură cu sfinţii lui Dumnezeu care au toate aceste virtuţi şi care au înlăturat relele din viaţa lor.

Iată acum ştim calea înălţării noastre. Dar mai este o cale. Ştiţi care-i? Este calea pe care a mers Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu de când S-a întrupat până la Înălţare. Bineînţeles că Domnul Hristos a făcut tot ce trebuia să facă pentru binele noastru, a avut toate virtuţile, nu a avut nici un fel de păcat, nu a avut păcatele ce au fost pomenite adineaori, şi a avut virtuţile care au fost pomenite şi încă multe altele, dar a avut o cale care tot timpul a fost calea înălţării Lui, smerenia.

Chiar spune Domnul Hristos: „Cel ce se va smeri pe sine, se va înălţa”. Avem cuvântul acesta în Sfânta Evanghelie rămas de la Domnul Hristos, şi ştim că El, după mărturia şi învăţătura Sfântului Apostol Pavel, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om asemenea nouă, şi S-a făcut om până la treapta cea mai de jos a omului, ca rob al lui Dumnezeu a venit în lumea aceasta.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, pp. 309-310)