Una dintre cele mai dificile relaţii şi deopotrivă una dintre cele mai adânci este relaţia mea cu trupul meu. Face parte din mine şi totuşi are o alteritate care doare, este altceva, mult mai puţin decât eu însumi. Aşa că această relaţie este greu de condus. Sfinţii părinţi din pustie spuneau că trupul este o bună slugă dar un rău stăpân. Prin aceste cuvinte voiau să arată vocaţia ascultătoare a trupului faţă de suflet, dar şi tendinţa lui de a stăpâni fiinţa întreagă.

Trupul şi sângele meu sunt un complex de limite şi de realităţi care mă definesc, fără a mă epuiza. Sufletul meu este sediul nemuririi mele, chiar dacă eu cred că şi trupul meu va învia în ziua cea din urmă a acestei lumi. Una dintre limitările inerente ale trupului meu este cea spaţială. Sunt aici şi nicăieri altundeva. Această unicitate a prezenţei trupului nu implică însă gândirea, simţirea, iubirea, care pot zbura ca vântul şi ca gândul, spre locuri depărtate.

Îmi iubesc şi îmi respect trupul, căci aşa e firesc: „căci nimeni niciodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, ca şi Hristos Biserica”. Avem grijă de trup, chiar dacă în fiecare zi ne împovărează cu dureri, cu limite, chiar dacă trupul este vehiculul suferinţei sau al păcatelor noastre. Această relaţie controversată faţă de trup este şi relaţia în care iubim şi detestăm trupul în acelaşi timp. El ne oferă plăcere, dar tot el ne dă pe aceeaşi cale durerea înstrăinării. Căci trupul nu e nimic altceva decât purtătorul vremelniciei noastre, cel care ne aduce zilnic aminte că vom muri. Durerea, bolile trupului, sunt toate profeţii ale morţii iminente, mai devreme sau mai târziu, şi acesta este un izvor perpetuu de sfâşiere.

Cinstea pe care trebuie să o acord trupului este însă şi cea a faptului că el este templul Duhului Sfânt. Hristos a venit cu trupul în lume, a murit cu trupul, a înviat cu trupul, s-a înălţat cu trupul la cer, ne dăruieşte Trupul Său în Euharistie, pentru a ne arăta valoarea trupului nostru, ca locaş al vremelniciei şi pronaos al veşniciei. Căci toate faptele bune şi toate fărădelegile, nu le putem săvârşi decât atunci când suntem purtători de trup. Trupul este aşadar templul libertăţii noastre personale, instanţa în care se hotărăşte eternitatea noastră esenţială.

Cu toate acestea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu”. Ele se opresc în pragul nemuririi pentru a se întoarce în pământ, a se transforma în flori şi în copaci, pentru a hrăni pe cei ce vor urma, purtători şi ei de trup. Trupul meu însă nu este integral carne şi sânge, ci acea matrice unică şi irepetabilă în care am săvârşit toate faptele mele, care va supravieţui în nemurire, la învierea universală. Aşadar carnea şi sângele se prefac în pământ, dar lumina sau întunericul pe care le-am dobândit în carne şi sânge fiind, rămân pentru veşnicie. Şi ceea ce mă defineşte în veacul viitor, nu este carnea şi sângele, ci participarea mea fiinţială la Carnea şi Sângele lui Hristos, adică la Sfânta Liturghie a veacurilor, la care am fost chemat încă de la zămislirea mea, pentru a deveni eu însumi miridă, parte din Trupul lui Hristos, care este Biserica Lui. Postul este tocmai acel antrenament duhovnicesc, în care renunţăm la patimile cărnii şi a sângelui, şi ne unim cu Trupul şi Sângele Mielului lui Dumnezeu, devenind una cu El: „Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură”.