Poziția Canonică a Bisericii ortodoxe față de nuntă, divorț și recăsătorie
În societatea contemporană în care familia este pusă la grea încercare, întrebări complexe se nasc în inimile multora. Este familia o realitate binecuvântată de Dumnezeu şi o chemare a omului? Nu cumva căsătoria este o povară în plus într-o lume care deja pune atâtea griji pe capul bietului om? Divorţul şi recăsătorirea, din ce în ce mai frecvente, nu sunt oare un dat social inevitabil, ba chiar o etapă greu de evitat în parcursul omului modern?
În faţa acestor întrebări şi a altora de acest gen, care este poziţia Bisericii? Mai are Biserica un răspuns hrănitor într-un adevăr ce vine de Sus şi astfel îmbucurător şi convingător pentru cei ce au bună-credinţă şi dispoziţia pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să îi convingă?
În rândurile care urmează doresc doar să punctez câteva aspecte privind tradiţia canonică a Bisericii în ceea ce priveşte Nunta, divorţul şi recăsătoria şi astfel să deschidem drumul pentru abordări punctuale mai aprofundate.
Sfânta Scriptură vorbeşte despre unirea dintre bărbat şi femeie ca fiind o mare Taină ce primeşte răspuns în înţelegerea unirii dintre Hristos şi Biserică. Unirea dintre bărbat şi femeie în Taina Nunţii este o încununare a fiinţei umane, bărbat şi femeie, o naştere din nou întru comuniune. Părintele Stăniloae insistă asupra faptului că nunta „ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă” (1). Alţi teologi ortodocşi susţin cu argumente din scrierile Sfinţilor Părinţi şi cu experienţa Bisericii păstrată în Sfintele Canoane, unicitatea căsătoriei şi vocaţia veşnică a legăturii familiale.
Soţul şi soţia se nasc din nou prin Nuntă ca o familie, şi ca orice naştere din nou în Hristos, familia are în ea sămânţa veşniciei. Faptul că această sămânţă cade în pământ nepregătit, pietros sau steril, nu arată nedesăvârşirea seminţei ci slăbiciunea celor în care aceasta se sădeşte. Dumnezeu nu anulează libertatea omului prin Sfintele Taine, omul poate să aleagă să se poarte responsabil sau iresponsabil înainte, în timpul şi după primirea unei Taine. Lucrarea Harului respectă libertatea omului şi atunci când se îndepărtează de Dumnezeu şi atunci când se căieşte şi doreşte să se apropie din nou de Părintele ce aşteaptă în prag fiul risipitor.
Părintele J. Meyendorff subliniază faptul că deşi Biserica are o concepţie statornică în ceea ce priveşte unicitatea căsătoriei şi a indisolubilităţii ei (2), pocăinţa sinceră permite un nou început. Acesta este fundamentul teologic al îngăduinţei celei de a doua nunţi (3), care este marcată de un ritual preponderent penitenţial. Părintele Job Getcha, decan emerit al Institutului de Teologie Ortodoxă „Saint Serge” din Paris insistă asupra faptului că „nicăieri în tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe nu poate fi identificată noţiunea de divorţ. Canoanele nu fac altceva decât să abordeze problema celei de a doua şi a treia nunţi, care apare atunci când din cauza slăbiciunii omului prima nuntă este zădărnicită şi se aspiră la o a nouă nuntă” (4).
Canoanele sunt foarte stricte în ceea ce priveştere nesocotirea Tainei Nunţii (5), dar Biserica nu poate să nu constate în unele cazuri încetarea vieţii familiale. Din acest motiv nu poate exista în Biserica ortodoxă un divorţ bisericesc, ci doar o constatare a unui fapt evident pecetluit de societatea civilă prin divorţ. Biserica ia act de eşecul unei familii şi în cazul în care există o conştientizare a neputinţelor anterioare şi o determinare pentru o schimbare a vieţii, prin episcop poate acorda dezlegare în urma divorţului şi binecuvântare pentru a doua nuntă. Această dezlegare în urma divorţului este o primire a pocăinţei şi a dorinţei de reintegrare în Biserică. În niciun caz ea nu poate fi considerată un „divorţ bisericesc”. Biserica nu desface legătura ci constată eşecul dând o nouă şansă, prin iconomie (6).
În cazul unor persoane divorţate, nu se săvârşeşte în mod automat cea de-a doua nuntă, este necesară dezlegarea în urma divorţului şi binecuvântarea episcopului, care este garantul unei corecte distincţii între excepţie şi regulă. Biserica a mers până acolo încât s-a arătat îngăduitoare chiar şi cu cei ce au divorţat a doua oară, dacă după o perioadă de pocăinţă, persoana în cauză dovedeşte determinare în a reveni la viaţa în Hristos. A doua şi a treia nuntă sunt îngăduite tot prin iconomie şi văduvilor dar şi în cazul văduviei pote fi acceptată cel mult a treia nuntă. Canonul 87 Trulan sintetizează poziţia Sfântului Vasile cel Mare în legătură cu procedura canonică de acordare a binecuvântării pentru a doua sau a treia nuntă dar nu există nici o urmă a vreunei proceduri de divorţ bisericesc.
Episcopul poate refuza acordarea binecuvântării pentru a doua sau a treia nuntă atunci când constată o lipsă de conştientizare a gravităţii divorţului şi o superficialitate în ceea ce priveşte angajamentul în viaţa familială. Acest refuz nu este o pedeapsă ci o exercitare a responsabilităţii episcopului faţă de modul în care lucrarea lui Dumnezeu este primită şi cinstită în viaţa omului.
Atunci când doar un mire se află la a doua nuntă, s-a încetăţenit, tot prin iconomie, să se săvârşească slujba primei nunţi, pentru a nu umbri nunta cu un ritual penitenţial destinat ambilor miri, atâta vreme cât unul dintre ei este la prima căsătorie. Atunci când unul dintre miri este la a doua nuntă, iar celălalt este divorţat dar fără să fi primit Taina Nunţii, în principiu se săvârşeşte slujba celei de a doua nunţi şi doar episcopul, în situaţii excepţionale poate acorda dispensă.
În cazul în care soţii divorţaţi civil doresc să se împace, nu se repetă Taina Nunţii, ci prin spovedanie şi eventual împărtăşanie, tot cu binecuvântarea episcopului, cei doi sunt reintegraţi de Biserică în viaţa familială pe care au abandonat-o pentru o vreme. Canonul 102 Cartagina vorbeşte despre reconcilierea soţilor despărţiţi, fără a impune alt ritual sacramental decât reintegrarea în Trupul tainic al lui Hristos, la vremea cuvenită, prin împărtăşanie.
1. Vezi Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică, vol 3, p.121.
2. „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” Mt 19,16.
3. Vezi J. Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, Paris, 1975, p. 264.
4. Vezi Job Getcha, „L’Idéal du mariage unique exclut-il la possibilité d’un remariage? La position de l’Eglise orthodoxe face au divorce”, in Revue d’éthique et de théologie morale, «Le Supplément» n° 228, Editura Cerf, Paris, iunie 2004, p. 278.
5. Canonul 48 apostolic pedepseşte cu excomunicarea pe cel ce îşi lasă soţia sau se căsătoreşte cu o femeie divorţată.
6. In acest caz iconomia este lucrarea Bisericii pentru a sprijini în cel mai potrivit mod posibil efortul de îndreptare şi reintegrare în viaţa creştină, derogând de la regulă prin dispensă episcoplă. Dispensa episcopală este actul canonic administrativ prin care episcopul derogă de la aplicarea normei canonice.
Sursa: apostolia.eu
