În majoritatea culturilor antice începutul de an avea un caracter dual, fiind determinat de principalele activităţi agrare: de semănat şi de cules. Astfel, prima lună a anului putea fi, deopotrivă, cea care marca începutul primăverii, dar şi prima lună de toamnă. În calendarul nostru civil, data care marchează începutul de an este 1 ianuarie, iar din punct de vedere bisericesc anul începe pe 1 septembrie. Istoria culturală şi religioasă a umanităţii ne dezvăluie însă un lucru remarcabil: prima zi din an, oricând ar fi acesta, este dedicată făgăduinţelor, importantelor decizii juridice, stabilirii unor noi rânduieli, încheierii sau reînnoirii de legăminte.

Numeroşi îndrăgostiţi aleg să-şi unească destinele la cumpăna dintre ani. Mult mediatizate sunt căsătoriile civile săvârşite în noaptea de Anul Nou în Târgu-Jiu, la Poarta Sărutului a marelui sculptor Constantin Brâncuşi. Dar puţini ştiu că uzanţa căsătoriei în prima zi din an este veche de mai bine de patru milenii!

Inscripţiile neosumeriene ale lui Gudea (cca 2100 î.Hs.) ne dezvăluie că principalul act de cult al începutului de an era ritualul „căsătoriei sacre” dintre zeitatea masculină a cetăţii şi partenera sa. Din aceeaşi perioadă, Ur III (sec. 21-20 î.Hs.), avem informaţia că regele, considerat întruchiparea zeului fertilităţii Tammuz, se căsătorea în prima zi din an cu o preoteasă, reprezentând-o de Inanna, zeitatea sumeriană a dragostei (Gwendolyn Leick, Sex and eroticism in Mesopotamian literature, 2003, p. 83ff; vezi şi Pirjo Lapinkivi, The Sumerian Sacred Marriage, 2004). Această căsătorie avea rolul de a aduce asupra naturii şi comunităţii darul fertilităţii şi al rodniciei. Prin democratizarea acestui act, ritualul căsătoriei în prima zi a anului s-a mutat de la curtea regală sumeriană în mijlocul poporului, fiecare cuplu căsătorit sperând să se bucure de darul abundenţei şi al fertilităţii.