Tradiţii

(Fotoreportaj) Veșnica pomenire – o veșnică nădejde în Înviere

În perioada Postului Mare, sâmbetele sunt o poartă ce ni se deschide spre întâlnirea cu cei dragi ai noștri, adormiți întru nădejdea Învierii.

În perioada Postului Mare, nu doar duminica - ci și sâmbăta înseamnă mers la biserică. Iar pregătirile încep din vreme și ne țin conectați la vremuri. Timpul e mai drămuit. E cu îngrijire pentru trup și pentru suflet, pentru viața aceasta și pentru Veșnicie.

La 15 minute de Iași, în satul Dancaș, intri în biserică și simți că ai pătruns într-o altă lume. Pentru un moment, rămâi fără de răsuflare. E liniște. E tihnă. E lumină!

E sâmbătă. Și, cu gândul că ai venit la pomenirea morților, te trezești într-o atmosferă de Înviere! E ceva în aer, în rugăciune, în glasurile de la strană, în vocea care se aude în Sfântul Altar.

E Sfânta Liturghie și e pace. Iar citirea Sfintei Evanghelii aduce o nouă liniște. Și-o conștientizare a mesajului transmis. Simți că ți se citește numai ție – dar te știi în comuniune cu toți ceilalți. Și te bucuri.

(Fotoreportaj) Veșnica pomenire – o veșnică nădejde în Înviere

Foto: Oana Nechifor

Nici nu realizezi când în jurul tău se face și mai multă lumină. Lumină din lumină! Urmează să se cânte Veșnica pomenire, iar oamenii își aprind cuminți câte o lumânare. Toți sunt pregătiți pentru acest moment pe care l-au așteptat cu emoție. Nu fug în praznicar la pomenile frumos pregătite, ci își țin în cântare și în lumina legănată a lumânării toți adormiții. Veșnica pomenire, veșnica pomenire, veșnica lor pomenire…

E lacrimă aici. Și e credință. E garanția faptului că Hristos a înviat și că ne-a redeschis porțile Raiului! Unii la vremea lor, alții mai grăbiți... au plecat deja spre Veșnicie, iar noi am rămas ca să-i pomenim, să-i iubim și să punem cuvânt bun pentru ei în fața lui Dumnezeu.

Credincioșii încep să se miște. Într-un pas la fel de cuminte, fiecare merge către preot ca să-i dea lumânarea – și lumină multă se adună în mâna păstorului de suflete. Mănunchiul de lumânări amintește de Ierusalim și-ți vine să strigi: Hristos a înviat! Nu strigi, ca să nu tulburi liniștea. Dar știi! Acum știi mai clar ca oricând că Hristos a înviat și că dorința ta de a-ți pomeni morții te-a adus la Dancaș pentru a-ți vesti Învierea!

Foto: Oana Nechifor

Continuă Liturghia și, între timp de rugăciune și griji ale organizării, tanti Maria este mereu o prezență discretă. Uneori vinde o lumânare, uneori aranjează anafura adusă de copiii de Altar în punguțe. În alte dăți, pregătește într-o ordine desăvârșită pomelnicele. Iar în altele, pe toate le lasă și se contopește cu starea de rugă. Zâmbești cu drag. Fiecare biserică are câte o tanti Maria a ei. Un stâlp! Și e clar că stâlpul n-avea cum să lipsească nici de aici. Strașnică femeie, minunată femeie!

Tanti Maria a deschis toate pomelnicele, le-a așezat la dungă, le-a pregătit drumul spre clipa în care vor fi citite. Cele mai multe dintre ele sunt copertate, ca niște carnețele în care s-au adunat, de-a lungul timpului, pagini de dor. „E bun și frumos să pomenim pe cei care au plecat dintre noi. Facem pentru ei, dar avem răsplată și noi, e spre binele nostru. Dumnezeu pe toate le cântărește”, explică femeia care, de 12 ani, de când a venit părintele în sat și încă de dinainte de a exista biserica aceasta minunată, e nelipsită de la slujba sa.

S-a încheiat Sfânta Liturghie, dar ziua de sâmbătă își continuă rostul. Din Altar, părintele Claudiu Constantin Gheorghiasa se mută spre mijlocul bisericii. Aici începe momentul de pomenire al celor adormiți – înainte ca toată lumea să meargă în praznicar, pentru binecuvântarea jerfelor și pentru împărțirea de bunătăți.

Din când în când, câte o persoană care-și aude pe cei dragi pomeniți se apropie încet și mai rostește un nume, două, trei... Părintele notează și actualizează în timp real – iar în carnețele, cei abia plecați la Domnul se întâlnesc de-acum cu alții, vechi de ani și, slavă lui Dumnezeu, la fel de neuitați și de vii în rugăciune. „Cititul pomelnicelor nu este doar o recitare, o lecturare de nume, ci este o manifestare a comuniunii. În biserică, cei vii de aici vorbesc cu cei vii din lumea fără dor, cum se spune foarte frumos în popor”. Așa explică mereu părintele, vorbind despre noi și despre cei adormiți întru nădejdea Învierii spre viața veșnică și spre bucuria în Împărăția lui Hristos.

Dumnezeu să-i odihnească pe toți! Dumnezeu să-i ierte! Dumnezeu să ne ajute să trăim și să-i pomenim!

Foto: Oana Nechifor

Atmosfera e înălțătoare. Și, peste sat, e o pace adâncă. Atunci când la biserică se slujește – toate-s la locul lor, în matca lor. Biserica Sfinților Împărați Constantin și Elena e centru. Și suflet. Și binecuvântare. Și e de-o frumusețe înălțătoare! Mai ceva decât înălțimea sa semeață cu chip maramureșean – adusă tocmai de meșterii de la Bârsana în inima Moldovei. În sâmbetele din Postul Mare, tot satul Dancaș e o taină. Om, natură, Cer și pământ. Fiecare adiere de vânt e o rostire de rugăciune. Și o mărturisire.

Ca să te muți din biserică în praznicar, pentru binecuvântarea jertfelor, e nevoie de un drum de doar câțiva pași. Dar drumul celor aduse spre pomenire este, de multe ori, mai lung de atât.

Unii oameni se pregătesc să dea de pomană din cele atent alese și cumpărate – iar darul lor este, cu siguranță, plăcut și bine primit de Dumnezeu. Dar există încă și multe credincioase care aleg să pregătească jertfa cu jertfa propriilor mâini. Cu un timp special dedicat zilelor de sâmbătă și pomenirii celor dragi. Pentru ele, drumul este mai lung. Și frumos ca o declarație de iubire!

Foto: Oana Nechifor

La doamna Aurica am ajuns vineri și-am găsit-o pregătind aluatul pentru colaci. Un picuț de făină, un picuț de zahăr, esență, o bucățică de drojdie, un pic de sare... După 12 ani de muncă în străinătate, în 2021 a revenit acasă. Cu dor de liniște și de biserică. Cu sănătatea șubrezită, dar cu slavă dată lui Dumnezeu. Cu gând de a continua ceea ce a văzut la mama, la bunici, la toți cei dragi. „Fac de mâna mea, pentru că așa am văzut din familie. Colaci am învățat să fac de la o mătușă de-a mea. Ea avea cuptor mare și făcea pomene și pentru alții, pe vremea când nu exista posibilitatea de a da comandă. Era tare pricepută! Mie nu-mi ies la fel de bine cum îi ieșeau ei, dar mă bucur de moștenirea asta valoroasă”, a povestit cu modestie doamna Aurica. A lăsat aluatul la crescut, a pregătit coliva, s-a întors apoi la aluat și a dat formă colăceilor – pe care i-a băgat în aragaz.

Foto: Oana Nechifor

Aluat gata pregătit, cu o sfântă cruce pe el, am găsit vineri seara, după programul de muncă, și în bucătăria rustică a Anei-Maria. „Să pun crucea peste aluat am învățat de la bunica. De fapt, tot ce-am făcut și am realizat m-a învățat bunica, Dumnezeu s-o ierte! În dorul ei am făcut și soba. Chit că suntem tineri, nu am ezitat să ne facem soba tradițională de la țară, cu rolă și cu plită.” Ana-Maria are 34 de ani și, alături de soțul său, Petronel, își vede mereu traiul în România. Ambii fac rod din munca mâinilor lor și duc tradiția pe mai departe. Iar colacii din rolă ies buni ca niște prescuri! Mănânci și simți că n-ai putea să te saturi vreodată de ei – nici n-ai mai avea nevoie de altceva. Colacii, în sine, sunt niște delicatese și un exemplu de cât de gustoasă și de minunată este simplitatea.

Foto: Oana Nechifor

Sâmbătă dimineață, înainte de biserică, am trecut și pe la Crenguța, să o vedem cum decorează coliva. O femeie tânără și frumoasă, soția lui Nicolae – dascăl la biserică, mama Elenei și a Ecaterinei. Din Huși ea, din Târgu Mureș el, s-au cunoscut și și-au format familia în Italia, unde au lucrat vreme de 15 ani. Au fost deciși să revină acasă – și și-au găsit Acasă pe teren neutru, la Dancaș, unde s-au mutat definitiv în pandemie.

În Italia a învățat Crenguța să facă colivă, când preotul parohiei s-a mutat la Domnul. „Rețeta o știam din România dar eu, sincer, nu făceam înainte. Mama făcea. Încet, încet, am învățat și eu și de atunci tot fac. Pentru coliva de azi, am fiert grâul de aseară. Acum am pus nucă, am frământat, am pus pe farfurie. E timpul pentru cacao. Forma asta o am din România. Eram în Italia și mi-a trimis-o cineva prin pachet. Vă dați seama câți kilometri a făcut? Toată viața vreau s-o țin și să mă ajut de ea”, zâmbește Crenguța. Apoi face forme pe marginile colivei cu păhărelul. Și, gata. E timp de luat coliva și de plecat la biserică.

Foto: Oana Nechifor

Atât de lung și de frumos este drumul cel scurt de la biserică până în praznicar! De la rugăciunea pentru cei adormiți la binecuvântarea pomenelor. De la pregătiri cu măcar o zi înainte la împărțirea roadelor bune, oferite de sufletele celor dragi. Toată munca, toată jertfa, tot bobul de grâu, toată frământătura, fiecare pas... toate sunt parte din cele mai frumoase declarații de iubire! „În zilele de pomenire, credincioșii din Dancaș își împodobesc foarte frumos colivele, fac sau cumpără cele mai bune produse. Încearcă, pe măsura posibilităților, să aducă ce-i mai bun și mai frumos ca jertfă pentru cei adormiți și să dea de pomană. Cred că aceasta este pentru că au înțeles că pomana – care vine din slavonă și înseamnă dar – reprezintă un dar pentru cei adormiți. Un dar cu un dublu efect. Un efect atât în viața lor personală, ca faptă bună, cât și în viața celui care a trecut în veșnicie. Și dau exemplu, de multe ori, transferul banilor pe card. Atunci când pui în contul celui care are nevoie de bani, transferi din banii tăi în contul aceluia”, a explicat părintele Claudiu.

„Îi bun tare părintele nostru!” Numai așa auzi spunându-se despre el. Și nici n-are cum să-ți treacă prin minte că n-ar fi, când vezi ce unire, ce uniune, ce unitate se păstrează în Dancaș. Vii și adormiți, mereu împreună, mereu alături – în rugăciune, în sfat bun, în dragoste. În viața aceasta și în Veșnicie.

Foto: Oana Nechifor

Se cântă din nou Veșnica pomenire. De data aceasta, lumina lumânărilor este însoțită în mișcarea ei de colaci, de colivă, de vin, de fructe și de alte bunătăți. Dumnezeu să-i ierte pe toți și cu drepții să-i odihnească! Părintele trece printre credincioși, stropește pomana fiecăruia cu vin și-o binecuvântează ca pe-o lucrare bună, ajunsă la bun final. Și, totuși, finalul nu-i aici. Ce bine, finalul nu-i aici!

Deznodământul sâmbetelor din acest Post Mare e unul știut, așteptat, dătător de nădejde. Iar Veșnica pomenire își are răspunsul care transformă lacrima în bucurie: Hristos a înviat! La Dancaș și în tot pământul!

Foto: Oana Nechifor

Realizat de

Anda Elena Pintilie

Oana Nechifor

Tradiţii

vezi mai multe »

Citește despre: