Dacă fapta uciderii embrionului este dreaptă, deoarece e posibil să se nască cu defecte, atunci de ce să nu ucidem şi copiii care au dobândit mai târziu defecte din pricina bolilor şi accidentelor? Să restabilim, aşadar, Keada vechilor spartani [curs de apă adânc şi abrupt din Laconia, aproape de Sparta, în care spartanii, la început, aruncau pe cei robiţi, iar mai târziu trupurile criminalilor care fuseseră condamnaţi la moarte, precum şi copiii născuţi cu malformaţii]. În același mod, de ce să nu ucidem şi pe toţi bătrânii care, de pildă, suferă de demenţă?

Ce fel de criterii sunt acestea? Se va spune, desigur, că embrionul nu este încă om. Dar când se face om? Care este „clipa magică”, cum este numită, în care „pasta” cărnoasă se preschimbă în om? Unii spun că la interval de 12 săptămâni după zămislire, adică în a 85-a zi. Dar în care ceas al acestei zile? De dimineaţă? De amiază? De seară? La miezul nopţii? Dar de ce nu este în a 84-a zi? Sau în a 83-a? Ce lucru mare şi important se întâmplă de la o clipă la alta, de la o oră la alta sau de la un miez de noapte la celălalt? Împotriva acestui Babilon, cât de clară și înţeleaptă este poziţia Bisericii noastre: avem om din clipa zămislirii! Şi, prin urmare, avem ucidere de om oricând s-ar face avortul.

(Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 88-89)