Cât de greu este să stai de vorbă cu tine însuţi! Cât de greu este să-ți vădeşti tu însuţi rănile tale! Cât de greu este să te cunoşti pe tine însuţi! Ah, suflete al meu, te doare acest adevăr atât de trist! Te doare, căci eu te îmbii cu hrană tare, iar tu tot mâncare de copil doreşti. Eu te îmbii cu mană cerească, iar tu tot spre mâncarea Egiptului râvneşti. Eu îţi făgăduiesc pustia, iar tu tot către lumea asta tinzi. Eu îţi vorbesc de Hristos, iar tu îmi aminteşti de lume. Eu te întăresc în nădejdea vieţii veşnice, iar tu te înspăimânţi de moartea cea vremelnică a trupului. Eu îţi descriu chinurile cele groaznice şi veşnice ale iadului, iar tu, nepăsător, îmi râzi în faţă. Eu îţi pun în faţă moartea cea neaşteptată, iar tu îmi vorbeşti de viaţă. Da, suflete al meu, niciodată nu ne înţelegem noi amândoi. Niciodată nu îmi dai crezare. Când eu plâng, tu râzi, şi când te chem să plângem împreună, tu mă întrebi pentru ce! Când este timpul să ne bucurăm duhovniceşte, tu te arăţi plictisit și rece şi-mi zici că n-ai pentru ce.

Da, suflete, niciodată nu ne înţelegem, niciodată, între noi este o groapă adâncă care ne desparte. Lumea cu poftele ei ne-a săpat-o. Lumea, lumea, suflete al meu, ea este duşmanul nostru, ea ne-nvrăjbeşte, ea ne sapă groapa pierzării. Da, lumea, ... şi-atunci de ce, suflete al meu, nu mă asculţi când eu cu lacrimi te chem şi-ţi vorbesc?

(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 116)