A fost un oarecare stareţ în Siria, care petrecea aproape de cale, vieţuind nu departe de pustie. Şi acesta îi era lucrul lui: adică, în ceasul în care vedea vreun călugăr sărac venind din pustie, îl primea pe el cu bucurie şi-i făcea lui odihnă, ospătându-l şi adăpându-l. Deci, a venit la el, odată, un sihastru şi i-a pus acestuia înainte bucate, iar acela nu vrea să mănânce, zicând că posteşte. Iar stareţul s-a mâhnit, însă i-a zis: „Să nu treci pe la mine nemâncând bucate, rogu-mă ţie. Sau dacă nu voieşti, apoi vino să ne rugăm şi, iată, un copac este aici. Iată dar, care din noi, închinându-se, de se va închina cu dânsul împreună şi copacul, apoi acestuia să-i urmăm şi să-l ascultăm amândoi".

Deci, şi-a plecat, adică, genunchii sihastrul, la rugăciune; şi nu s-a făcut nimic, după aceea s-a plecat la rugăciune şi primitorul de străini; şi îndată s-a închinat copacul împreună cu dânsul. Şi, luând adeverire şi încredinţându-se, au lăudat pe Dumnezeu, Cel ce face unele minuni ca acestea prin plăcuţii Săi.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 302)