Cât de mult ne iubeşte Domnul noi nu putem pricepe. Vedem crucea, ştim că a fost răstignit pentru noi şi că a murit în chinuri şi, cu toate acestea, prin sine însuşi sufletul nu poate înţelege această iubire; ea nu este cunoscută decât prin Duhul Sfânt.

Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi mila Domnului e atât de mare, că e cu neputinţă să fie descrise, dar sufletul e atras nesăturat spre El, căci este aprins de iubirea Domnului şi este cu totul înghiţit de Dumnezeu şi are în El mare odihnă, şi atunci uită cu desăvârşire lumea. Dar Domnul Cel Milostiv nu dă întotdeauna sufletului aşa; uneori îi dă iubire pentru întreaga lume şi atunci sufletul plânge pentru întreaga lume şi îl roagă pe Stăpânul Cel Bun şi Milostiv să reverse harul Său peste fiecare suflet şi să-l miluiască cu milostivirea Sa.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 133)