Am aflat cu bucurie de trecerea la veșnicele și nemincinoasele adevăruri a Părintelui Peter Gillquist. M-a bucurat și faptul că aceasta a fost rânduită într-o dată apropiată de sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel precum și a soborului celor doisprezece, adică 1 iulie.

Peter, preot al Bisericii lui Hristos este acum împreună cu Domnul pe care L-a căutat, dimpreună cu Apostolul al cărui nume îl poartă și a cărui fel de viețuire a încercat să-l urmeze. Pentru cei nefamiliarizați cu numele, vă pot spune că Părintele Gillquist a fost în lumea aceasta unul dintre cei puțini care au ajuns la Ortodoxie în urma unui studiu sincer a istoriei Bisericii creștine așa cum s-a consemnat în cărțile Scripturilor, fie că vorbim de Noul Testament, Actele pătimirilor martirice sau hotărârile sinoadelor locale post-apostolice.

Născut luteran, devine membru activ în Campus Crusade for Christ, o inițiativă interdenominațională din Statele Unite, având 25.000 de misionari, activă în 190 de țări din lume, închinată vestirii lui Hristos prin prisma valorilor neoprotestante. Este cunoscut mai ales pentru faptul că a condus întreaga sa comunitate evanghelică la comuniunea cu Biserica lui Hristos. Efectiv, în urma studiului vechilor texte creștine, omul acesta, dimpreună cu liderii a șaisprezece parohii din întreaga Americă, au ajuns la concluzia că fără mărturia Bisericii Ortodoxe nu se poate vorbi în lumea actuală de legături neîntrerupte cu Biserica începuturilor, cu Biserica Apostolilor. 2000 de oameni au primit atunci Tainele de primire în Biserica dreptmăritoare, acestora adăugându-se, cu timpul, alte câteva mii.

Îmi place mult istoria acestui om, deoarece găsesc în el un model de cum ar trebui să arate o adevarată convertire. Nu emoționalisme ieftine, nu judecăți subiective, nu pretenții mesianiste, nu atitudini revanșarde, nu fetișizări de texte fie ele și sfinte, nu conversii tremurătoare cu pretenții de vindecări subite, nu tiruri umplute cu ajutoare, nu instituții de binefacere care să condiționeze credința de kilul de ulei primit, nu plimbat țanțoș prin stadioanele patriei, nu împărțit broșurele cu conținut îndoielnic, tipărite pe hârtie de cea mai bună calitate, nu agasat oameni pe stradă, la coafor, pe internet, la restaurant, nu țopăit isteric, nu răcniri baalice, nimic din toate acestea și altele asemenea lor.

Peter Gillquist a studiat recurgând la martori nemincinoși, prieteni care îți spun verde în față cum a fost dar că a fost ceva. A fost ceva înainte de a fi stadioane și evanghelizatori și campusuri și emisiuni TV și toate acestea. Iar acest ceva se numește Istorie. Mai rea sau mai bună, mai în acord sau nu prea în acord cu Evanghelia, trădând sau mucenicind, trăind frumos sau murind urât a fost istoria unei Biserici vechi care poate demonstra oricui, pe fapte și pe vorbe, că Cineva a încheiat un Legământ cu ea, că ea este depozitara unui Testament și că acesta nu a fost rupt și nici nu va fi rupt vreodată.

Pe saitul unei comunități religioase ieșene, făcând parte dintr-o biserică ce împlinește anul acesta frumoasa vârstă de 101 ani (de la întemeiere), am avut bucuria strânsă de inimă să regăsesc câteva texte din Sfinții Părinți (chiar așa: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei), să aflu că respectiva comunitate neoprotestantă consideră pe Sfântul Maxim Mărturisitorul o personalitate excepțională a Bisericii, că ei respectă crezul niceo-constantinopolitan ba chiar că cele șapte sinoade ecumenice sunt foarte importante pentru credința lor.

Am fost bucuros pentru că descoperirea aceasta a coincis oarecum cu vestea morții Părintelui Peter Gillquist și m-am gândit că într-un fel sau altul modelul său de a se apropia de Biserica apostolică poate fi repetat și la noi. Am o strângere de inimă care îmi spune că s-ar putea însă să nu fie așa: după ce ne-au luat Scriptura, ne iau și Părinții, mi-am spus. Și dacă ar fi numai asta, dar tot acest amestec de valori protestante și drept-măritoare (cum o fi stând împreună afirmația sinodului III ecumenic privitoare la Theotokia Mariei cu invectivele neoprotestante la adresa fecioriei ei) mi se pare înfricoșător. Furtul de identitate e un rău mai mic decât falsificarea ei, a identității. Și asta în timp ce, odată cu venirea crizei economice, tirurile post-decembriste cu ajutoare au început din nou să străbată dealurile Moldovei căutând pe cine să înghită. Din nou botezuri publice în fața primăriilor, iarăși icoane arse, iarăși suflete pierdute, preachers binevoitori de prin străinătate iarăși bat la ușa blagocestivilor, numai că, de data aceasta s-ar putea să le ofere nu o Biblie cu cruce musai, ci poate chiar un comentar patristic, vreun volum cu viețile sfinților sau cu actele martirice.

Aflu că în Bucovina, frații neoprotestanți fac pomeniri morților, se spovedesc prezviterilor, fac agheasmă și iau împărtășanie în dulcele stil ortodox, în Crișana un frate predicator face Sfântul Maslu (cu tot cu rugăciunile din Molitfelnic), iar profesori de la o universitate evanghelică scriu mai abitir decât omologii lor ortodocși despre epoca partistică și post-patristică (oricum, cinste lor!). Culmea ironiei s-a sesizat când un predicator a fost dat afară din slujire pentru că cita cam des din Sfântul Ioan Gură de Aur!

Să fie acestea drumuri prin care oameni vor ajunge din nou la credința bună și veche și dreaptă a Bisericii, dar oleacă mai smeriți, mai pocăiți, mai îndreptați, precum odinioară fiul cel risipitor? Sau, după cum îmi mărturisea un prieten, asistăm oare astăzi la o ortodoxizare a protestantismului în spațiul românesc? M-aș întrista oricum să aflu că aceasta este o altă strategie de marketing religios, care să servească la plantarea de biserici. Ar fi o înșelăciune pe care oamenii aceștia nu o merită, oricât de nefericiți și păcătoși ar fi. Mă gândesc însă că nu se poate ca o fărâmă de lumină, fie ea și captivă, să nu aibă puterea să seducă chiar într-un întuneric care dorește să o manipuleze. Cred că nici o sămânță, oricât de pietros ar fi pământul care o primește, să nu aibă puterea să rodească măcar un pic pentru a da mărturie cu putere despre viață, despre Viața cea adevărată. De aceea, nădăjduiesc ca pilda Părintelui Peter Gillquist să nu fie trecută cu vederea, iar sinceritatea demersului său să nu fie niciodată uitat. Veșnica lui pomenire!

Puteți citi și: Părintele Peter Gillquist a trecut la Domnul