Manifestăm un apetit teribil pentru a exploata în fața tuturor prin dezbateri, poziționări, analize, critici, reclamații, indignări, judecări etc., faptele societății. M-ar bucura nespus ca aceste dezbateri să fie întru căutarea unei înțelegeri mai nobile, mai aducătoare de sens și de uman pentru noi toți, dar tare mă tem că asistăm adesea la spectacolul dezolant al corbilor care se aruncă cu furie să dezgolească de carne și ultimul os al vreunui fapt de viață potențial aducător de rating și deci de bani, succes, competitivitate pe piața captării interesului oamenilor. Talkshow-urile constituie vorbirea din care trebuie cu orice preț să iasă spectacol. Scrisul jurnalistic nu este nici el mai prejos în măsura în care a spune lucrurilor pe nume te face să te întrebi deseori cărui duh și adevăr slujesc acești mânuitori de cuvinte. Dacă pentru trăitorul din vorbire, aceste dezbateri pot constitui un fel de hrană, vorbitorului din trăire creștină îi aduc sărăcire lăuntrică. Cel din urmă mai curând le evită.

Societatea are nevoie însă de jurnaliști care să cântărească duhovnicește lucrurile. A da socoteală de lucrarea lui Dumnezeu în lume manifestă prin viața Bisericii, fie aceasta marcată de nesfârșitul șir de neputințe pe care unii și alții le pot constata (și care nu pot împiedica lucrarea dumnezeiască în lume) cere un cuget compatibil cu cel al intuirii prezenței Acestuia, manifeste în pofida stricăciunii noastre. Realismul duhovnicesc nu înseamnă nici pesimism, nici optimism, el este mai presus de psihologie, este o harismă venită prin încredințarea ta poruncilor evanghelice. O raportare duhovnicească la faptele societății este posibilă doar prin viața celui care se încredințează Duhului Adevărului neîncetat. Cu alte cuvinte celui care se folosește de uneltele pe care tocmai Biserica i le pune la dispoziție pentru a-și sfinți viața și cugetul. De aici ar decurge lecturări ale faptelor societății potențial deschizătoare către duhovnicie, către luminarea înțelegerilor, către Adevăr.

Nu este al meu să judec pe unii și pe alții. Subiectul care agită spiritele acuma este cel al poziționării unora care se pun sub stindardul secularismului militant (patru ieșiți în stradă, hilar!) și care ne oferă de Sărbători (ca și cum ar vrea să-ți ilustreze ceva din felul în care unii și alții (nu) au știut să-L primească pe Pruncul Hristos în lume) șansa de a cugeta la numărul prea mare de biserici în comparație cu numărul de spitale și de școli. Diferite poziționări din media arată că subiectul naște pasiuni și ocazii în a pune la colț pe mai marii Bisericii, pe preoți, prezența creștină în societate. Nimic nou. Nu poți însă să nu te minunezi, la numărul de răniți și de infirmi duhovnicește câți suntem în România (nu o spun eu, ci statisticile: a se vedea numărul de avorturi, de crime, de infracțiuni, de mite etc.), cum de poate cineva percepe bisericile ca fiind prea multe! Și spitalele, și bisericile, și casele noastre sunt pline de oameni pe care cultivarea păcatului i-a adus la infirmitate duhovnicească și adesea fizică (a se vedea numărul copleșitor de adicții în care excelăm). Nu e infirmitate și corupția, și șpaga, și orbirea în fața durerii aproapelui manifeste în spitale prin bolnavi, infirmieri, medici și manageri? Se opune cineva însănătoșirii sistemului de sănătate din România? Nu sifonările pentru interese proprii au furat bani publici, nu contractele pe șpagă au adus incompetența și pierderea? Cu acestea cine luptă, spitalul sau Biserica ?

A lansa mesaje de tipul «a fi mai bun înseamnă în primul rând să fii educat și sănătos, nu religios» arată cât de puțin le pasă unora de exemplul sfinților, cei mai buni și mai frumoși oameni, ca unii care au actualizat în ei icoana omului desăvârșit, Hristos. Sfinții, deseori purtători ei înșiși de boală prin darul lui Dumnezeu primită ca martiriu, au rodit sănătatea prin dragostea de semenii lor, fie în timpul vieții, fie după, prin harul dat de sfintele lor moaște (à propos, scria cineva în Adevărul că monahii de la Petru Vodă vor să «transforme» trupul deshumat recent al părintelui Calciu Dumitreasa «în moaşte». Efectiv, stai și te crucești în fața inculturii jurnalistului: cum poate fi înțelegerea celui care consideră că omul ar fi capabil să producă nestricăciunea unui mort? Vede acesta vreo diferență între mumiile Egiptului și neputrezirea harică a creștinilor? Poți face tu pe cineva ca om  sfinte moaște?). În ce privește lipsa de educație, un sfânt ca Siluan Athonitul, atât de puțin trecut prin școală, este dumnezeiesc în timp ce pleiada celor cu diplome (mai mult sau mai puțin plagiate) se situează hăt îndărăt în urma acestuia la capitolul trăire. Cine ajută mai mult societatea, nu cel care luminează lăuntric pe semenul său și îl scoate din orbirea unui orizont întemnițat de propriile adicții și fărădelegi? Biserica, să nu uităm, inițiatoare a învățământului în România prin școlile de pe lângă mănăstiri, structural nu poate fi împotriva educației pentru că ea formează, educă, transmite - a se vedea erudiția atâtora și atâtora - Biserica sprijină educația cu înțelegerea însă că misiunea ei este să poarte pe om către infinit mai mult decât o face cultura științifică, și anume, către ceea ce duce la îndumnezeire.

Avem nevoie de mult mai multe biserici decât credeți, domnilor secular-umaniști! Fiecare român este în potențialitate o biserică ca unul chemat să adăpostească în sine prezența lui Dumnezeu. Câți români, atâtea biserici vrem! Zidurile se adaugă după aceea, în urma trăirii noastre, a tuturor. Personal, sunt fericit că fac parte dintr-un popor cu dor de sfințire! Este geniul nostru într-o Europă care excelează mai curând în altele. Iar lupta de a fi biserică se dă de către fiecare suflet în parte. Spre propria mântuire, cu exercițiul propriei libertăți…