Ne găsim, iată, atât de preocupați de starea noastră. Aceasta în măsura în care nu suntem deja strivițisub povara problemelor de tot felul. Sau, eventual, resemnați la gândul că cei care ne conduc la servici, în primării, în Parlament sau în Guvern și pentru care, în treacăt fie spus, Biserica se roagă cu stăruință, cu nădejdea deschiderii inimii lor către înțelepciunea de la Dumnezeu, pot să fie, așa, oricum, pentru că cei buni nu au nici o șansă. Nu mai îndrăznim să căutămsoluții începând cu simplul fapt concret al prezentării noastre la vot din cauza descurajăriide a nu avea efectiv opțiune umană valabilă, corespunzând valorilor și convingerilor noastre, dintre cei eligibili spre a ne conduce. Problemele rămân și dor. Ele au un efect imediat asupra a ceea ce mâncăm, bem, îmbrăcăm sau locuim, dar nu se reduc la acestea pentru că în centru rămâne ireversibil problema calității noastre umane. A felului în care (mai) înțelegem astăzi să fim oameni.

Simptomatice pentru România de azi, emisiunile tv investite în descoperirea talentelor sau încercările din presa scrisă de „a colora”această Românie pe care o percepem în nuanțe de gri tot mai sumbrene spun timid, și în chipul nu neapărat cel mai duhovnicesc, să avem totuși curaj, că valorile mai pot ieși la suprafață, că (mai) putem reuși. Reușitele profesionale ale celor ieșiți din țară ne atrag atenția, dar ne lasă gustul amar că nu am avut și noi aceeași șansăpentru că, prin forța împrejurărilor, am rămas acasă.

Hipnotizați de bunăstarea de peste gardul de fier spre care am tânjit în anii comunismului și pe care o vânăm astăzi prin mecanismele economice ale spațiului european, invidiem și ne dorim Occidentul de azi, prosper economic, dar ignorăm rana lui duhovnicească care a hrănit secularizarea prin creștinimul soft propus de la Schismă încoace, prin amenajări liturgice care au slăbit încrederea omului în puterea sfințitoare a Bisericii, prin amestecul nepermis de competențe între filosofic și teologic cu riscul degradării mesajului dumnezeiesc pe care Biserica trebuie să-l transmită omului fiecărui veac în parte (cei care seamănă azi valori incompatibile cu duhul creștin în Franța au primit în copilărie educația la școli confesionale, de care astăzi se leapădă afișând o delimitare viscerală față de referințele creștine). Nu numai că nu trebuie să importăm și la noi această rană, dar putem contribui la tămăduirea ei. Ei L-au lăsat în mare măsură la o parte pe Dumnezeu pentru ce au azi, noi ce facem?

Posibilitatea de vindecare i-o datorăm lui Hristos, principalul investitor în neamul nostru de vreo două mii de ani încoace. Soluția pe care o aduceprin viața Bisericii este limpede, consistentă, cu puterea unei încurajări întărite harismatic de Sus pentru scuturarea slăbănogelii noastre în curs de cronicizare:„căutați întâi de toate Împărăția Cerurilor”, iar efectul este că„toate acestea”de care avem nevoie și pe care le vedem amenințate pe plaiurile mioritice prin incompetența sau nepăsarea sau nepriceperea aproapelui investit egoist în urmărirea propriului interes(uneori cu accente penale) „se vor adăuga”nouă. Iar căutarea Împărăției Cerurilor se faceîntâi de toate liturgic, în măsura în care săvârșirea dumnezeieștii liturghii este prin excelență vestirea și pregustarea Împărăției aici și acum.

Avem nevoie de liturghie ca să supraviețuim vremurilor grele. Deopotrivă, ca să dobândim inteligența duhovnicească necesară evitării a ceea ce duce la alienarea noastră ca persoane și ca neam. Deopotrivă, ca să mărturisim lumii acel creștinism autentic care de două mii de ani încoace nu și-a diminuat puterea sfințitoare. Comisariatele din Paris sunt saturate de grupurile de minori (în realitate, mulți sunt majori) români care se ocupă de bancomate, cerșit, recuperare din „pubele”, „platz”-ul din Saint Denis unde „locuiesc” aceștia este deja o „adresă” celebră. Există părinți de copii și rețele care vând copiii pentru o mână (mare) de bani. Toți acești oameni care instrumentează viața celor mai mici nu au descoperit viața în Hristos, pentru că, mă întreb, care om care trăiește liturghia își poate permite în fața lui Dumnezeu acest comportament criminal? În loc să exportăm infracționalitate, de ce să nu „exportăm”, mai curând, ceea ce sfințește, respectiv dorul de Dumnezeu venit prin propunerea Ortodoxiei de a ne cultiva stăruitor viețile în chip liturgic?

Cred cu putere că bunăstarea dorită nu este incompatibilă cu tânjirea către Domnul, ci dimpotrivă, cea din urmă ne va ajuta ca prima să nu se instaleze în viața noastră cu prețul crud al îndepărtării noastre de Dumnezeu. Putem fi ortodocși în privința cultivării lui Dumnezeu în viețile noastre, și respectiv occidentali în privința unei eficiențe economice care să ne aducă prosperitate. Și dacă în chip surprinzător pentru cei atenți exclusiv la ce putem exporta astăzi ca valoare intelectuală, culturală, științifică etc, valoarea profundă pe care o aducem Europei de azi poate fi tocmai trăirea noastră ortodoxă.

Se resimte astăzi în chip imperios necesar nevoia uneirecalibrări liturgice a vieților noastre. Cu alte cuvinte, căutarea întâi de toate a Împărăției Cerurilor. Este punctul de plecare pentru a avea răspunsuri viila frământările adânci de azi. Pentru aceasta se cere recentrarea vieții noastre pe sfânta liturghie, favorizată de redescoperirea slujirii sfintei liturghii în sensul și în duhul autentic al Tradiției Bisericii. Slavă Domnului, avem atâtea biserici și mănăstiri în țară, o valoare care nu se poate prețui cu măsuri omenești. Dar avem și durerea unei necultivări liturgice a poporului. Cât de mult avemîncă de redescoperit liturghia ca mărturisire a Învierii lui Hristos într-o lume în care culturile morții sunt atât de prezente! Prin tot ceea ce facem ca participare liturgică acest fapt ar trebui să transpară. Cât de mult ne rămâne să descoperim liturghia caCincizecime repetată la infinit, prin care asupra noastră și asupra Darurilor se pogoară Duhul Sfânt, Cel care ne întărește să-Lmărturisim pe Hristos îmbrăcați cu putere de Sus! Slujim ca premisă spre o autentică mărturisire nu bazându-ne exclusiv pe competențele omenești, ci încredințându-le pe acestea, în chip sinergic, darului de Sus. Cât de mult ne rămâne să descoperim liturghia caCina cea de Taină la care Hristos ne invită acum pe noi toți! Iar când ești invitat la cină, cum poți îndrăzni să te tot scuzi și să nu guști din Hrana oferită, sub pretenția de evlavie, îndepărtându-te până la măsurile propriei tale dărâmări duhovnicești?