Părinte, cum poate familia în prezent să facă faţă atâtor provocări şi ispite, menţinându-şi stabilitatea şi verticalitatea?

Pentru a înţelege mai bine cum stau lucrurile, vom enumera câteva dintre problemele îngrijorătoare, atât pe plan social, cât mai ales spiritual, cu care se confruntă familia creştină azi: sărăcia şi şomajul, dorinţa de câştig material imediat şi cu orice preţ, plecarea la lucru în străinătate a unuia sau a ambilor soţi; slăbirea vieţii spirituale în familie; căsătoriile de probă, infidelitatea conjugală, certurile, divorţurile; lipsa unei educaţii corespunzătoare a copiilor, avortul; literatura şi filmele porno, ofensiva publică de legiferare a manifestărilor sexuale contrare familiei tradiţionale; convieţuirea familiilor tinere în spaţii inadecvate (cu părinţi sau cu mai multe familii în aceeaşi locuinţă); alcoolismul şi drogurile.

Familia poate să facă faţă în prezent tuturor provocărilor şi ispitelor, menţinându-şi stabilitatea şi verticalitatea, doar dacă Îl va lua în ajutor pe Hristos Mântuitorul. Trebuie să avem curajul să-L rugăm, să-I spunem ce lipseşte cu adevărat familiei astăzi. Criza cea mai profundă a familiei este insuficienta ei deschidere spre ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului în organizarea însăşi a vieţii conjugale. Cu alte cuvinte, este vorba despre insuficienta cultivare a sfinţeniei sau sacramentalităţii familiei. Important este să înţelegem că Mântuitorul Hristos este centrul vieţii şi al familiei şi vrea ca noi să dobândim dăruindu-ne.

Însuşirile familiei creştine

Cum vedeţi o căsnicie reuşită, în care nu intervine rutina, certurile şi, mai grav, divorţul?

Statisticile naţionale şi cele ale Uniunii Europene consemnează o creştere a numărului de divorţuri şi o scădere a numărului căsătoriilor şi al natalităţii. Cauzele care conduc la slăbirea şi destrămarea vieţii de familie sunt multiple şi complexe. Cea mai frecventă dintre ele este egoismul sau iubirea exagerată de sine, din cauza căreia membrii familiei nu-şi mai îndeplinesc, total sau parţial, obligaţiile pe care le au faţă de cei apropiaţi. O căsnicie reuşită, în care nu intervine elementele amintite de dvs., trebuie să urmeze însuşirile familiei creştine, aşa cum se desprind din învăţătura Sfintei Biserici:

1) Unitatea şi egalitatea. Familia trebuie să fie întemeiată prin legătura dintre un singur bărbat şi o singură femeie. „Fiecare (bărbat) să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său“ (I Cor. 7, 2). Sfânta noastră Biserică nu îngăduie legătura dintre bărbat şi mai multe femei, căci aceasta înjoseşte femeia; şi invers. În familia creştină, femeia este soţie, adică tovarăşa de viaţă şi împreună-lucrătoare cu bărbatul, în toate. Creştinismul a ridicat femeia din starea de înjosire faţă de bărbat, în care se găsea mai înainte, şi a aşezat-o în toată vrednicia ei de fiinţă creată „după chipul lui Dumnezeu“, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus“ (Gal. 3, 28). Astfel, creştinismul a arătat pentru prima dată că femeii i se cuvine aceeaşi preţuire ca şi bărbatului.

2) Dragostea şi buna învoire dintre soţi. Când sila sau alte pricini (exemplu averea) duc la întemeierea unei familii, atunci rareori traiul între soţi este fericit.

3) Curăţia. Respectarea posturilor şi sărbătorilor de către cuplu asigură familia de ajutorul lui Dumnezeu.

4) Sfinţenia. Familia trebuie să fie binecuvântată prin Taina Sfintei Cununii. Sfântul Apostol Pavel numeşte căsătoria, prin care se înfiinţează familia, „taină mare“. Pentru însemnătatea pe care familia o are în viaţa de obşte, binecuvântarea dumnezeiască este de neapărată trebuinţă. Iar rugăciunea şi împlinirea poruncilor Domnului să ocupe un loc de seamă în viaţa familiei.

5) Trăinicia. Căsătoria să fie pentru toată viaţa, căci: „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă“ (Matei 19, 6). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Celor ce sunt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat. Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia“ (I Cor. 7, 10-11).

Chiar şi cei care au copii sunt în situaţia de a-şi pierde mântuirea, dacă nu-i cresc în credinţă

Se poate ca venirea pe lume a copiilor să calmeze situaţia critică dintr-o familie şi să-i unească pe cei doi? Cei mai mulţi evită acest lucru din cauza greutăţilor care pot apărea în eventualitatea unui divorţ, motivând că nu aduc pe lume copii pentru a nu le periclita viitorul; cât de mare este acest risc al naşterii de prunci, chiar şi în aceste condiţii, şi cum trebuie el asumat?

Da, se poate, prin mila lui Dumnezeu, ca pruncii să sudeze familia, să o salveze de la destrămare. Domnul nu va lăsa familia care dă ascultare poruncii Lui: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul“. Dacă în Vechiul Testament naşterea de prunci era considerată o binecuvântare divină, în Noul Testament este socotită ca fiind mijloc de mântuire. Femeia se va mântui prin naştere de prunci, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (I Timotei 2). Cu toate acestea, naşterea de prunci nu e singura modalitate de dobândire a mântuirii; dacă unele familii nu pot avea copii, asta nu înseamnă că pentru ele nu există mântuire. După afirmaţia Sfântului Apostol Pavel, chiar şi cei care au copii sunt în situaţia de a-şi pierde mântuirea, dacă nu-i cresc în credinţă, în iubire şi în sfinţenie. Naşterea de prunci presupune şi responsabilitatea creşterii lor întru înţelepciune şi învăţarea poruncilor lui Dumnezeu (Efeseni 6).

Sustragerea voită de la responsabilitatea procreării, prin invocarea unor motive mai mult sau mai puţin reale sau prin mijloace care contravin eticii, dar şi moralei creştine, reprezintă o încălcare gravă a principiilor instituţiei căsătoriei. Din păcate, azi, mai mult ca oricând, urmare a evoluţiei tehnicii medicale, dar şi secularizării societăţii moderne, cuplurile se sustrag tot mai mult de la această responsabilitate.