Ramona Bădescu: Copiii sunt cu adevărat un dar de la Dumnezeu. Asta însă nu ne face mai ușoară meseria de părinte. Cu toții stăm foarte bine cu teoria. De multe ori spunem că nu suntem pregătiți să devinim părinți și totuși, se întâmplă să devenim. Cum trebuie să reacționăm în acele momente?

Maica Siluana: Ei, bine ar fi fost dacă am fi învățat până atunci să nu trăim la întâmplare, să nu trăim sub puterea acelui „se întâmplă“! Și să nu trăim reacționând, ci gândind și acționând!

Acum, să ne gândim mai întâi la taina aceasta a darului. Orice dar este o taină pentru că este dăruit de cineva și primit de altcineva, este o relație vie și concretă între două persoane care se iubesc și se deschid una alteia, se împărtășesc una de cealaltă. Cel ce face darul se întrupează cumva în acel dar, iese din sine și pleacă spre celălalt. Cel ce primește, dacă îi face loc în viața sa, nu mai e nici el același. Va trebui să facă loc în propria sa viață atât darului cât și dăruitorului.

De aceea cred, nu suntem niciodată destul de pregătiți să primim un dar, orice dar! Darul aduce întotdeauna cu sine ceva nou și necunoscut în viața noastră și noi ne temem de necunoscut. Chiar și când primim ceva ce am dorit. Una e dorința și alte e împlinirea dorinței. După ce ni se împlinește o dorință descoperim că lucrurile nu sunt așa cum erau în capul nostru înainte și suntem destul de stingheriți dacă atenția ne rămâne asupra darului și-l uităm pe dăruitor….

Revenind la copii, mă întreb: câți dintre oamenii își doresc copii ca daruri de la Dumnezeu? Astăzi oamenii se tem din ce în ce mai mult ca nu cumva să primească acest dar de la Dumnezeu. Foarte puțini sunt cei care își doresc copii... mai ales cei care, din motive ale trupului, ale sănătății, nu pot avea copii. Chiar și aceștia, care se roagă pentru a avea copii, îi cer și-i primesc ei ca dar de la Dumnezeu? Și, dacă da, câtă vreme țin minte acest lucru?

Sau dacă nu vor avea copii, mai rămâne Dumnezeu un Dăruitor? De obicei se supără pe Dumnezeu și rămân cu o amară durere. Durerea de a nu primi darul lui Dumnezeu, care este copilul, este semnul că omul nu mai prețuiește darul suprem al lui Dumnezeu, care este viața. Nu suntem conștienți ce dar minunat este viața noastră și că ar trebui să ne purtăm cu ea așa cum ne purtăm cu un dar prețios. Și aceasta se răsfrânge și asupra vieții celorlalți. Dacă eu nu simt că viața mea este un dar minunat și nu știu Cine mi-a dat darul și de ce mi l-a dat, greu îmi va fi mie să pricep ce dar este viața dumitale. Te voi privi ca pe un obiect. Îmi place de dumneata, avem o treabă împreună? Atunci, bine ai venit! Nu îmi place, m-am plictisit? Trebuie să dispari. Dacă nu, te ajut eu să dispari… Și cu copilul la fel. Îmi doresc copii, pentru că toată lumea are copii, pentru că nu este bine să fie omul singur, pentru că trebuie să avem urmași, să ne meargă viața mai departe, și pentru că avem în noi dorința de a avea copii. Dar, nu-i mai privim ca pe darul lui Dumnezeu. De ce? Din cauza neștiinței, a necunoașterii...

Da. A necunoașterii adevărului că viața noastră e darul lui Dumnezeu și că suntem responsabili de felul în care o trăim. Că suntem vinovați dacă nu ajungem să cunoaștem și să trăim bucuria de a fi.

Și aleg să-l ucidă! Da, măicuță, este o lume care te învață și te ajută, în tot felul și în tot chipul să ucizi copiii. Vedeți, e o lume parcă special pregătită și tehnic, și psihic să ucidă copii. Fără remușcări, fără scrupule, fără dureri chiar…

Da, în primul dând la avorturi în toate formele lui, dar nu numai… E pecetea vremii în care trăim. Este ca un curent, ca un val ce duce firesc spre pruncucidere… Și va veni vremea când uciderea oricui va intra în firescul acestei lumi. „Mi-a stat în cale! N-am avut loc de el, n-am avut ce să-i dau, n-am avut loc. Nu ne ajunge mâncarea, nu ne ajunge aerul.“ E firesc, nu, să aleg să trăiesc eu… Dar ce fel de firesc?

Putem, putem cu condiția să fim ceea ce ne-a făcut Dumnezeu, să fim cu El. Dumnezeu spune: „Fără Mine nu puteți face nimic”. Numai dacă vom fi cu Dumnezeu și vom trăi după poruncile Lui, vom putea. Atunci toate vor fi altfel. Spunea ÎPS Serafim, la o întâlnire cu tinerii, că noi ne pierdem, nu mai stăpânim lucrurile, nu mai stăpânim lumea. De ce? Pentru că am călcat porunca dată de Dumnezeu omului. Dumnezeu a zis: „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul!”. Noi am ales să stăpânim pământul fără să creștem și fără să ne înmulțim. Nu mai creștem spiritual, duhovnicește. Ajungem la vârsta la care ar trebui să fim înțărcați și, în loc să fim ajutați să facem asta pentru a crește ca oameni, suntem împinși să alegem suzeta ca să nu-i deranjăm pe cei mari, că sunt stresați! Și rămânem așa, cu suzeta – țigară sau gumă – în gură, până la bătrânețe, cu biberonul – paharul sau sticla – în gură, până la bătrânețe. Nu ne maturizăm și nu ne înmulțim. Dacă noi alegem să avem un copil sau doi sau trei, nu putem să stăpânim pământul, pentru că nu respectăm porunca lui Dumnezeu. Ești stăpân atunci când te înmulțești să-ți umpli viața, să-ți umpli familia, fără o măsură artificială. Atunci poți fi plin și împlinit și dacă ai mulți copii, și dacă ai puțini și dacă nu ai. Nu numeri, nu socotești. Nu te temi. Tu n-ai călcat porunca, ai împlinit partea ta din ea. A Domnului este să facă partea Lui. Foarte greu de înțeles lucrul acesta pentru că e mare împotrivire din partea omului. Noi trăim consecințele acestei atitudini și, în loc să fim stăpâni ai pământului, suntem noi stăpâniți și nimiciți de stihiile pământului. Noi muncim, facem, zidim case… vine apa și le ia. Muncim, facem, semănăm… vine vremea și le strică. Cumpărăm mașini, facem… vine viteza și ni le bagă într-un pom. Totul se distruge, ne trece printre degete, ne cade din mâini… Asta este legea lui Dumnezeu, rânduiala sfintei Sale bucurii. Și dacă n-o respect, consecințele se întorc asupra mea. Nu Dumnezeu mă pedepsește.

Sigur că da. Dar, slavă Domnului, sunt mulți oameni care se bucură, chiar dacă nu și-au dorit copiii, se bucură de ei. Sunt uneori copii care nu sunt doriți deloc și când apar toată lumea se uită la ei…

Da, pentru că fiecare copil este o minune. În fața acestei minuni omul simte, fie că spune sau nu, el simte acolo prezența și darul lui Dumnezeu. Că din trup nu poate să se nască cineva. Trupul găzduiește pe acel cineva. Trupul femeii primește sămânța bărbatului și zămislește biologic, pune la dispoziție, biologic, ceea ce își va construi sufletul, persoana care este adusă la viață de Dumnezeu, atunci, în momentul conceperii. Darul lui Dumnezeu este cineva, nu ceva. Dumnezeu îmi dăruiește mie pe cineva, mi-l dă în grijă – și o să ceară de la mine să-I spun cum l-am crescut.

Pentru că farmecul și fragilitatea lor nu sunt din lumea aceasta. Copilul, când vine pe lume, e martor viu că este darul Cuiva care nu e din lumea aceasta. Și chiar privește și zâmbește într-un anume fel, în care te îndoiești că-ți zâmbește ție. De fapt, zâmbește îngerului care se vede lângă noi.

Da, încet-încet, lumea aceasta începe să-și pună amprenta ei peste el, pecetea, neputințele, sau patimile, sau trăsăturile negative ale caracterului...

Ca s-o păstrăm trebuie să nu fie magie, să n-o privim ca pe o magie, ci ca pe un mesaj de la Dumnezeu.

Prin minunea aceea Cineva îmi vorbește mie că iată, ți-am încredințat pe cineva, dar acesta nu ești tu. Acest copil nu e copia ta, este un om nou. Dacă am priceput taina că este un om nou, eu voi fi responsabil să-i creez condițiile ca el să fie, să devină altfel decât mine, altcineva. Noi avem tendința de a face din copiii noștri copiile noastre. Îi dorim să fie îndeplinitorii dorințelor noastre nerealizate. Or ei se nasc cu propriile lor dorințe. Noi vrem să le dăm idealurile noastre: „Te fac doctor, te fac popă, te fac profesor.“. Dar el nu vrea să se facă ce vreau eu. Pentru că el are vocația lui, chemarea lui, din toate punctele de vedere.

Să și-o găsească și s-o-mplinească. Noi le oferim în primul rând suportul biologic al vieții: trupul nostru, trupul mamei este suportul biologic, întărit de grija și dragostea tatălui, care o ajută pe mamă să trăiască, n-o împiedică să trăiască. Mama dă din trupul ei, din viața ei și crește viața copilului până când e capabil să se desprindă. După aceea tot pe ea o mănâncă: mănâncă laptele, după aceea îi mănâncă… zilele. Dar… asta este. Femeia se oferă ca mâncare copiilor ei. Ca Dumnezeu. Semănă cu Dumnezeu Care Se dă pe Sine ca mâncare omului. Gândurile Lui sunt prezente în creația Lui care ne hrănește. Lumea e dragostea lui Dumnezeu făcută mâncare pentru noi și mângâiere. Apoi, ni Se dă să-L mâncăm în Sfânta Împărtășanie: Trupul și Sângele Lui. Și femeia mamă e ca El. Se dă pe sine cu trupul, cu timpul, cu munca ei, cu toată energia ei, ca să ce? Ca să crească un om ca ea care va îmbătrâni și va muri ca și ea?

Îl hrănește ca acela să introducă hrana pe undeva și să scoată resturile pe dincolo? Nu se poate… Asemenea minune să fie o viață spre moarte??? Nu, nu! Chemarea omului este spre viață, spre belșug de viață. Și acest belșug de viață este Dumnezeu. Dumnezeu ne dă nouă surplusul acela de Viață care face din noi altceva decât mașinării biologice de consum. Altfel, noi consumăm. Consumăm tot timpul și ne consumăm. Pe măsură ce consumăm mai mult, mai mult ne și consumăm. Ne zbârcim, îmbătrânim, ne terminăm și… ne stingem. Dacă pe măsură ce se strică lutul, nu crește duhul și nu-l luminează ca atunci când acesta se va crăpa să iasă trupul de slavă făgăduit de Dumnezeu, totul ar fi o dramă fără nici un sens…

E cazul să ne dumirim că noi, ca părinți, îi oferim copilului suportul ca el să crească și să plinească porunca: „Creșteți!“. El crește pentru că așa i-a poruncit Dumnezeu. Și noi suntem datori să-i dăm ceea ce suntem capabili să-i dăm ca să crească. În primul rând îi dăm iubire. Sufletul fără iubire nu poate să crească. Dacă sunt atâția oameni imaturi este pentru că n-au fost iubiți. Au fost vremuri în care părinții n-au mai știut să-și iubească copiii.

Iubirea s-a transformat în ceva egoist: ești copilul meu, trebuie să faci asta, să respecți dorințele mele… N-a mai fost dăruirea aceea jertfelnică. Înțelegeți?

Eee… aici e taină mare. Păi, nu cred că ar fi. Pentru că oamenii s-ar transforma în părinți așa cum se transformă un om în „conducători auto“, nu? Iei testul și gata! Dar a fi părinte nu înseamnă o profesie, nu înseamnă o calificare, a fi părinte nu înseamnă să mă pricep, ci să iubesc! A fi părinte înseamnă a fi creator și iubitor, ca Dumnezeu împreună cu El.

Da, ne naștem. Suntem ca Dumnezeu. Și creștem. Suntem după chipul Lui, creștem în asemănarea cu Dumnezeu. Și una din trăsăturile lui Dumnezeu este creativitatea. El creează. Dumnezeu creează din nimic, noi creăm din ceea ce a creat El. Și la nașterea de prunci, care nu este înmulțire, nu este reproducere, cum se zice în manualele de anatomie, ci este pro-creație omul creează împreună cu Dumnezeu un om nou. Omul participă la actul de creație a lui Dumnezeu a omului nou. Aceasta este taina. Și orice om este o făptură creatoare. El poate să creeze artă, el poate să creeze obiecte necesare, poate să creeze alimente noi și creează copii, pro-creează prunci, procreează oameni noi în colaborare cu Dumnezeu. Și când a respectat porunca de a fi crescut cu și în Dumnezeu, el este deja apt pentru procreare. Este apt fiziologic, dar și psihologic a ajuns apt, adică își poate stăpâni impulsurile, emoțiile, nu mai face „ce-i vine“, ca un copil… Acum face ce se cuvine, face ce-i convine celuilalt, din iubire. Aceasta este maturizarea, este vârsta la care eu pot să creez un om nou, pentru că, din punctul acesta de vedere eu m-am maturizat. Și apoi este vorba de creșterea duhovnicească. Acum omul devine conștient că a avea copii înseamnă să fii împreună-creator cu Dumnezeu, înseamnă să contribui la aducerea pe lume a unui om nou care poate să fie un mare sfânt, care este chemat de Dumnezeu și este iubit de Dumnezeu. Asta sunt chemat să ofer copilului meu. Și-i ofer posibilitatea să se ducă la Dumnezeu, din toate punctele de vedere. Or noi îl împiedicăm să se ducă. De ce? Pentru că noi înșine am fost împiedicați de părinții noștri și de generațiile trecute. Suntem rodul unor împiedicări de a crește în Dumnezeu. Ne-am îndreptat tot mai mult spre creșterea fizică, bio-fizică, psihică; psihismul crește din punct de vedere al inteligenței, dar la capacitățile de a ne stăpâni instinctele, de a nu răspunde cu rău la rău, n-am crescut deloc, mai deloc. Și atunci sigur că dacă s-ar pune testul acela n-ar mai fi…

Aproape nimeni. Slavă Domnului, sunt părinți care au respectat porunca creșterii.

Din păcate sunt vremuri grele din punctul acesta de vedere, dar cu cât vom sta mai departe de Dumnezeu, cu atât vremurile vor fi mai grele. Noi tot zicem că uite, mai muncesc un an, mai muncesc doi, după aceea o să avem ce ne trebuie… Nu, tot timpul o să intervină ceva. Va trebui, dacă vrem să ne bucurăm de copiii și de viața noastră, va trebui să ne oprim atunci când zice Dumnezeu: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!“. Ar trebui să-I facem loc lui Dumnezeu în viața noastră respectând duminica. Dacă sâmbăta, sau când avem treburi gospodărești, suntem cu copilul împreună și participă și stăm de vorbă cu el și îl ascultăm, dacă tata își face un timp să-l plimbe, să stea de vorbă, în timp ce noi avem treabă, dacă mama stă cu copilul și tata face treburi pe care le poate face el, se face timp. Gândiți-vă numai cât timp stați la televizor. Acela este un timp furat din timpul copilului, din vorbitul cu copilul, din ascultarea copilului. Foarte mulți copii au probleme pentru că nu-i ascultă părinții, nu-i ascultă când vorbesc. Că li se pare părinților că știu ei ce vorbesc, că-s de-ale lor, de-ale copiilor.

Nu ne privesc, sunt prostioare… Nu! Ne privesc foarte mult. În primul rând îl obișnuim pe copil să se simtă ascultat și înțeles. Simte că e iubit. Nu pupăturile îl conving pe copil că este iubit, ci faptul că-i dăm atenție, că-l ascultăm. Poți să-i cumperi jucării, poți să-l îmbraci bine, poți să-i dai bomboane, să-i iei ciocolată, mașinuțe, dacă nu-l asculți, dacă nu-l privești cu interes în ce se joacă și în ce face el, nu va simți că este iubit. Nu este iubit.

Sigur că da. Au spus și specialiștii și da, din experiență putem să vedem că dacă pe copil îl pui să facă ceva, îl pui să-și facă tema, el zice: „Nu, lasă-mă puțin la desene”. Dar dacă zici: hai să ne jucăm, o să lase desenele și vine să se joace cu mami și cu tati. Este bucuria cea mai mare pentru un copil. Da, n-avem timp mult. Dar dacă ne vom strădui să-i dăm un sfert de oră copilului, un sfert de oră lui Dumnezeu, un sfert de oră nouă înșine, eu cu mine să stau, vom descoperi că vom găsi acest timp. Apoi, duminica. Relația pe care o avem cu Dumnezeu duminica este fundamentală pentru familie, pentru copii. Și prezența tatălui. Copiii sunt copiii părinților. Sigur, Dumnezeu să binecuvânteze copiii care sunt crescuți numai de mamă sau numai de tată, din mai multe motive, dar, tatăl trebuie și atunci făcut prezent. Nu putem să-i spunem unui copil: „tu n-ai tată“. Nu. Îi spunem: „Tatăl tău este departe. Pe tatăl tău l-am cunoscut exact cât a fost nevoie să te am pe tine. Acum este departe și-l ai în tine, ai să vezi, ai să-l cunoști, este în tine”. Trebuie să-i vorbim frumos despre tatăl lui.

Pentru că părinții au trebuit să se despartă, s-au certat și au trebuit să se despartă, dar tatăl îl iubește pe copil, copilul îl iubește pe tatăl. Și atunci copilul va înțelege, va asimila într-un fel această durere, care este foarte mare pentru el.

E foarte greu de explicat, dar anumiți psihologi, anumiți oameni ai științelor umaniste, ai științelor omenești și mulți medici, au descoperit că acei copii care nu au fost iubiți, confirmați de către tatăl lor au avut mari probleme emoționale, mari probleme de comportament până la boli psihice la tinerețe, la adolescență. Tatăl este cumva lumea. De mamă, trupește copiii sunt foarte lipiți și creșterea îi face să se rupă. De aceea mama trebuie să aibă curajul să lase copilul, mai ales dacă e băiat, că mamele pe băieți vor să-i țină cât mai aproape – să-i lase să se rupă de ele. Încet-încet să le dea voie să crească în lumea aceasta. Eu îl asigur cu iubirea mea, iar tatăl este trimisul lumii, este reprezentantul lumii, este cel care îl confirmă pe copil ca om în lume. Copilul nu se simte una cu el, nu s-a trezit lipit de tatăl lui, s-a trezit lipit de mama lui și ca să se facă mare simte nevoia să se desprindă. Și unde se duce? În brațele tatălui și acesta îl confirmă. Când un tată privește cu dispreț un copil și zice: „Ai făcut băiat, voiam fată”, sau: „Acesta nu e bun de nimic”, acestea sunt lucruri care apasă ca niște blesteme pe copii. Copiii greu depășesc asta. Atunci ei au probleme și în relația cu Dumnezeu. Am întâlnit copii care nu vor să se roage Tatăl nostru. Cineva îmi spunea: „Eu mă rog la Domnul Iisus Copil mic, atât pot să mă rog!”. De ce? „Că tata e rău.” Dacă tatăl este violent, neiertător, bătăuș, atunci ei mai degrabă se roagă la Maica Domnului, mai degrabă se roagă la Pruncul Iisus.

Proiectează. Desigur, orice tată este autoritatea, este mai sever decât mama, dar, când e cu dragoste, asta îl ridică pe copil, îi dă statutul de om, de creștere. Crește și intră în lumea celor maturi. De la șapte ani încolo este neapărată nevoie ca copilul să aibă un model de bărbat și să-l confirme un bărbat. Mai ales dacă e băiat. Dar și fetele. Când unei fete îi spune mama: „Ce bine îți vine fusta!“ e una, dar când îi zice tata: „Bravo, îmi place ce notă ai luat!” se simte autorizată de cineva care nu e subiectiv. „Mama? Ei, mama mă iubește oricum! Dar tata care iubește greu, mă iubește pentru că merit, atunci…“, înțelegeți?

Apoi, și comunicarea dintre tată și mamă este importantă. Dacă unul spune într-un fel și unul în alt fel, dacă se contrazic și se ceartă în fața copilului, acesta va fi derutat, mintea lui va fi confuză și nu va mai avea repere. De aceea e nevoie de Biserică, de Împărtășanie, de legătura vie cu Dumnezeu. Numai în Biserică valorile familiei sunt repere reale pentru copil.

Părinții trebuie să fie mai degrabă prietenii sau șefii lor?

Și, și.

Da. Cel mai bine e când șeful îți este și prieten, dar nu devine prin asta mai puțin șef. Și, și. Autoritatea nu se întărește printr-o severitate excesivă. Nu, nu. Și asta dragostea ne învață, rugăciunea ne învață. Omul care iubește este spontan, este suplu…

Și când simțim că nu iubim, când greșim, să strigăm la Dumnezeu: „Doamne, uite, mă revărs pe copilul acesta, Doamne, ajută-mă, Doamne, întărește-mă! Doamne, dă-mi pace, Doamne, pune iubire în inima mea!“ și atunci totul se schimbă, pentru că Dumnezeu, la cerere, pune și iubire.

Este mult de vorbit. Nimeni nu este de vină. Adică eu n-aș vrea să învinovățim pe cineva, mai ales o întreagă categorie… Cred că păcatul e de vină. Fiecare nouă generație judecă răul pe care-l găsește în lume și dorește să schimbe lumea judecându-i pe părinți. Aceasta este tendința omului de mâine care vrea să fie mâine. El aparține zilei de mâine și are dorințele lui și proiectele lui. Din păcate, sfârșește prin a se acomoda și începe să judece tineretul care vine din urmă… Fiecare generație, la maturitate, are tendințe conservatore, tendința de a se statornici în cele pe care le-a „apucat”, și asta e și rău, pentru că presupune o toleranță la rău și o împotrivire la schimbare, dar și un lucru bun, pentru că nu ne desfacem așa tot timpul…

Ne dă o stabilitate.

Așadar, acest conflict există dintotdeauna. Totul e să facem din el o ocazie de schimbare și de înnoire, și să nu-l lăsăm să ia forme distrugătoare.

Exact. Un părinte învață de la copii că ei sunt altfel și vor mai mult, și va spune: „Bine, mai mult, dar uite, pe aici, asta e calea”, iar copiii învață de la părinți că „uite, ei și-au cucerit valorile, nu renunță așa cu una cu două pentru că am zis eu”. Multe avem de învățat unii de la alții dacă ne privim ca persoane, ca taine vii și inepuizabile. Dacă însă vom trăi pătimaș și ne vom judeca unii pe alții, vom trăi mereu în cercuri vicioase în care fiecare generație repetă greșelile și suferințele celei precedente, ca într-un blestem.

Numai Dumnezeu ne învață cum să trăim acest inevitabil conflict cu folos pentru sufletele și viețile noastre.

(Interviu din 2010)