Adolescența este o perioadă tumultoasă, cu multe schimbări, și una dintre ele este aceea că adolescentul își îndreaptă atenția mai mult către relațiile cu cei de aceeași vârstă. Cât de importante sunt prieteniile în formarea personalității și identității adolescenților?

Adolescența este o perioadă de destructurare psihologică, în care „faci față” schimbărilor, dar e și o perioadă de pregătire pentru a te întâlni cu tine, pentru a te cunoaște pe tine. Prietenia este foarte importantă în dezvoltarea umană la orice etapă de vârstă, începând de la vârsta de 3 ani până la vârstele bătrâneții, pentru că oamenii sunt ființe sociale și se dezvoltă în relație cu ceilalți. Avem nevoie de această însoțire pentru a crește, a ne dezvolta, a ne simți confortabil. Doar în anumite situații speciale de tulburare sau de nevoie de dezvoltare spirituală – situații care sunt, să zicem, la extremele opuse ale unui spectru al normalității –, singurătatea este existentă în viața unui om. Dar starea omului de normalitate este aceea de a fi însoțit de către oameni pentru a se cunoaște, a se dezvolta, a se susține în viața lui. Adolescenții tind să pună mai mult accentul pe relațiile de prietenie, pentru că au și un timp în viața lor pe care pot să-l dedice relațiilor sociale mai mult decât într-o altă perioadă sau etapă a vieții, pentru că nu sunt condiționați de familie sau de alte preocupări care ocupă mult timp, cum ar fi munca. Au timp pentru prietenii, au nevoie de prietenii pentru a-și petrece timpul liber, pentru a avea în viața lor un parcurs comun de cunoaștere de sine, dar și de cunoaștere socială, culturală, de a avea activități comune.

Și nu doar adolescenții caută, ci toți copiii caută, de fapt, de când intră la școală. Copiii generațiilor actuale au suferit extrem de mult în pandemie, pentru că au fost izolați social. De la copiii care au fost prinși la pregătitoare în perioada pandemiei până la studenții care erau în anii întâi sau doi de studii la facultăți, ei caută relațiile sociale cu o mai mare aviditate decât generațiile anterioare care nu au trecut prin covid și care nu au avut pauza aceasta de la relații sociale. Într-adevăr, adolescența e o etapă în care prietenia contează mai mult, adolescenții sunt mai influențați de relațiile de prietenie, sunt mai purtați de fluxul ăsta dictat de grupul de prieteni, se prind mult mai ușor, fără să discearnă între voința proprie, între valori și pericole. Grupul social de co-vârstnici își pune mai mult amprenta asupra lor ca alegere, poate greșită, ca influență manipulatoare, mai mult decât la alte etape de vârstă. De asta suntem noi preocupați de relațiile de prietenie dintre adolescenți și co-vârstnicii lor. Dar, de fapt, nu neapărat prieteniile își pun amprenta în dezvoltarea personalității lor – personalitatea este o alegere individuală personală. Fiecare om, când ajunge la adolescență, va ține cont și de valorile pe care familia le-a pus, le-a sădit în sânul ei, ține cont de imaginea de sine pe care și-a creat-o în raport cu profesorii, cu mentorii din viața lui și ține cont și de feedback-ul pe care îl primește de la co-vârstnici, de la prietenii din grupul social din care face parte. Dacă este acceptat sau dacă este respins, dacă el acceptă grupul sau îl respinge, pentru că nu au valori comune.

Deci nu este justificată frica aceasta, că adolescenții nu mai țin cont de nimic și resping tot ce vine de la părinți.

Singura diferență față de alte etape de vârstă este că adolescenții cu mai puține ancore morale pot fi mai influențabili, datorită dezvoltării cerebrale care este la această vârstă. Sunt într-o etapă de dezvoltare cerebrală total diferită față de alte vârste, creierul are o putere un pic mai mare, dar nu au mecanismele de autocontrol suficient dezvoltate. Și, atunci, în contextul dezvoltărilor fiziologice, a transformărilor hormonale, amigdala reacționează mult mai repede decât la alte vârste, fără să fie cenzurată. Pe măsură ce preadolescentul merge către adolescența matură și tinerețe, el se dezvoltă atât fizic, cât și cerebral, și zona prefrontală blochează impulsurile pe care amigdala le dă. 

Este o vârstă foarte frumoasă, nu este doar o vârstă periculoasă. Cu aceeași putere cu care se duce către zona de pericol se duce și către zona de creativitate extraordinară, către zona de frumos. Cum se duce în zona negativă, la fel de bine, cu aceleași impulsuri puternice, poate să meargă către o zonă pozitivă. Dar depinde de modelele din jur, care îl influențează pozitiv sau nu. De aceea, în fiecare generație, dacă citim din istoria oamenilor, în adolescență, în perioada asta de trecere de la copilărie la tinerețe, oamenii aveau niște modele. Înțeleptul satului mergea cu tribul de băieți tineri și avea niște ritualuri, îi învăța, îi influența către zona de bine. Acum, problema în generațiile acestea este că predomină influența negativă versus modelele pozitive.

Și e mai greu să-și ia modelele pozitive de care are nevoie, pentru că nu are de unde…

Da, noi trebuie să înțelegem că nu adolescentul este problema, el nu are o boală. Adevărata problemă este că, dacă ne uităm în jur, avem prea puține modele pozitive vizibile. În perioada aceasta, media și influența negativă din media este mult mai puternică decât influența pozitivă. De aceea, în momentul de față ne confruntăm cu foarte multe probleme care nici nu aparțin arealului românesc, cum ar fi episoadele de autovătămare, consum de droguri, probleme de identitate de gen, pentru că ele sunt promovate în media pe modelul zonei americane mult mai mult decât modelele noastre tradiționale, balcanice. Se vorbește prea puțin de familie, se vorbește prea puțin despre modelele pozitive, sunt prea puțini mentori adresați strict adolescenților. Și, dacă ne uităm și la zona de psiho-educație, parentingul este foarte predominant pentru vârsta de 0-7 ani și mai puțin pe etapele celelalte de vârstă. Adolescenții din perioada aceasta au influențe pozitive reduse și greutatea cade, cumva, pe familie, pe umerii părinților. Și, vedeți, e mai ușor să-i blamăm pe ei, că nu-și caută modelele pozitive. Dar ele trebuie să fie în jurul lor, nu să le caute ei neapărat, să le fie la îndemână, da? Știți cine caută? În căutare de sine pleacă tinerii, dar aceea este o altă etapă de vârstă. Tinerii sunt suficient dezvoltați, atât neurologic, cât și psihologic, să caute. Problema adolescenților e cauzată de ignoranța și necunoașterea adulților, pentru că adulții îi văd dezvoltați fizic și proiectează asupra lor un adult responsabil. 

Și se așteaptă să se comporte ca atare.

Da. Cele mai multe greșeli în terapia de recuperare a adolescentului le fac părinții și adulții din mediul lor, care nu au răbdarea suficientă ca ei să se recupereze după o adicție sau după un episod derapant din viața lor. Înțeleg, au răbdare, au răbdare și pe urmă izbucnesc: „Da' cât mai durează, hai, fii odată adult!”. Pe când, în realitate, pasul acesta de la copilărie către maturitate durează niște ani buni. Și ei sunt niște copii, până la urmă, probabil mai impulsivi, probabil mai puțin echilibrați decât copiii din școlaritatea mare, dar tot copii. Copiii de la 9 la 12 ani sunt mult mai echilibrați decât adolescenții, sunt mai stabili atât emoțional, cât și cognitiv, își pot reține impulsurile mult mai bine decât adolescenții. Adolescenții sunt ca niște copii mai irascibili, mai dezechilibrați, care au nevoie de asistarea noastră. 

În acest context, rolul familiei mi se pare important, mult mai important decât suntem tentați să credem. Deși, părinții au tendința să dea la o parte, pentru că adolescenții își cer dreptul de a alege singuri și vor libertate…

Nu cred că părinții se dau neapărat la o parte. Dar aici intervine rolul societății. În România actuală, societatea nu face nimic pentru adolescenți. Nimeni nu se bagă. Avem programe și activități, dar mai mult adresate copiilor mici. Ar fi nevoie de tabere adaptate lor, modele, conferințe, întâlniri doar cu adolescenți. E nevoie de mai multă conștientizare. Știți ce se întâmplă? Ei sunt la vârsta în care influența este cea mai mare din partea societății. Familia are influență maximă până la vârsta de 7 ani. Până la 7 ani, părinții sunt responsabili de copii. De la 7 ani, este responsabilă școala. Și școala, în ultimii ani, după cum vedem, nu prea și-a făcut treaba, nu a fost organizată și pe dezvoltarea echilibrată a proceselor de învățare, dar și pe echilibrarea valorilor și a unei sănătăți relaționare între copii. Nu se ocupă nimeni de relațiile dintre copii, ei nu știu să socializeze unii cu ceilalți. Să existe niște activități, niște tabere, ceva după școală, consilierul școlar să facă niște întâlniri chiar în orașul respectiv, să vadă cum este dinamica relațiilor dintre ei. Bullying-ul nu are întotdeauna legătură cu ce se întâmplă acasă. Cred că supradimensionăm rolul părinților și societatea nu își asumă nicio direcție. În privința adolescenților, nu doar școala și familia sunt responsabile, ci și societatea. Grija grupului față de adolescenți, atitudinea pe care o au, mentorii care vin către adolescenți. Părinții actuali sunt extraordinar de obosiți de presiunea pe care o au. Familia nu poate să compenseze tot. Familia compensează și școala, că la școală nu învață, fac meditații acasă, mama trebuie să se ocupe de asta, trebuie să compenseze lipsa relațiilor de socializare între tineri, pentru că nu e cineva care să se ocupe, să organizeze. Dacă vă uitați la sate și la triburi, dacă luăm așa, antropologic, întotdeauna a existat un moment în care comunitatea se ocupa de această etapă de vârstă. Grupul le dădea o activitate, le dădea un sens, ăsta era scopul comunității.

Ce valori ar trebui să transmită părinții copiilor și adolescenților, pentru avea relații frumoase și sănătoase cu cei din jur și pentru a fi pregătiți pentru viața de familie?

Pregătirea pentru viața de familie o face familia până la vârsta de 7 ani. Ca să pregătim copiii cu adevărat pentru viața de familie, e important ca atunci când ei au 3-6 ani, mama și tata să fie într-o relație bună și ei să vadă lucrul acesta în relația de familie. Toate cercetările psihologice de ultimă oră spun, și chiar există o cercetare a Universității București, că familia își pune amprenta în special între 3 și 6 ani: prezența părinților implicată, buna relaționare dintre ei, timpul pe care îl alocă copilului, astea influențează imaginea asupra vieții de familie. Copilul, după 7 ani, este orientat către învățători, către relația cu școala, către relația cu colegii. În adolescență, își caută modele exterioare și încearcă să se adapteze la viața care se derulează în jurul lui, atât la co-vârstnici, cât și la mentori, și aici mă refer la profesori. Învățarea nu se realizează doar în formule matematice și metafore literare. Învățarea este legată de modul de viață, de modul de a relaționa, a avea valori, a inspira, a avea o viață frumoasă și armonioasă. De aceea, dacă cercetăm ce se întâmplă cu adolescenții din ultimele generații, cei care au activități vocaționale, cum ar fi teatrul, pianul, un instrument, sau cei care fac sport, pentru că au mentori în antrenorii lor, fie că sunt profesori de instrument, de artă sau antrenorii sportivi, ei au mai multe modele și sunt mai echilibrați, mai puțin tentați să aducă comportamente dizarmonice în viața lor decât cei cărora le lipsesc aceste modele și care au profesori care nu inspiră la clasă.

Deci, părinții transmit valorile până la vârsta de 7 ani și îi programează la nivel inconștient prin felul lor de a trăi în familie. Modelul familial este preluat 100% de psihicul unei persoane așa cum a fost ea crescută când era copil. În adolescență, nu familia transmite valori, valorile astea sunt deja existente în sufletul copilului și în ritmul lui de viață. Adolescentul are nevoie de o relație de comunicare cu părinții, are nevoie ca părintele să fie prezent, să existe un set de reguli, chiar dacă el se opune uneori, să-i înțeleagă dispozițiile care nu sunt întotdeauna armonice fără să-l blameze, fără să-l jignească, fără să-l excludă. Părintele are nevoie de o îndelungă răbdare cu adolescentul și o relație de comunicare care nu începe să se clădească acum, ci e deja clădită în școlaritatea mică și mare. Are nevoie să fie prezent în viața adolescentului. Trebuie să aibă răbdare în această comunicare, să înțeleagă ce se întâmplă cu adolescentul, să-i înțeleagă comportamentele. Pentru că poți să ai un copil cu care poți comunica, care e echilibrat, care nu se pune în pericol, care are un set de valori extraordinar până la vârsta de 12-13 ani și brusc, peste vară, în două luni, să se transforme, să te trezești acasă cu un copil care are niște comportamente diametral opuse.

Și te întrebi cu ce ai greșit… Mai ales părinții din biserică se întreabă cu ce au greșit în educația copilului.

N-au greșit nimic, toate lucrurile alea există acolo, însă există această schimbare puternică de mod de a fi, de fire, prin care trece adolescentul într-o etapă în care va face propriile alegeri. Furtuna asta hormonală, comportamentele lui disfuncționale, reacțiile impulsive, alegerile nepotrivite vor trece. Important este să avem această răbdare și această cunoaștere. Slavă Domnului, sunt atâtea cărți pe piață, din care putem înțelege ce se întâmplă cu adolescentul, sunt cărți scrise chiar de editurile teologice, sunt preoți care au lucrat cu adolescenții, care ne ajută să înțelegem ce se întâmplă în această etapă de vârstă. E important să avem răbdare cu ei, nu în relația cu ei.

În relația cu ei avem nevoie să înțelegem ce se întâmplă cu copilul respectiv. În toate cărțile de medicină, de dezvoltare psihologică, se fac referiri și la schimbarea dispoziției adolescentului. Se întâmplă adesea ca, un copil care era mai ordonat, dintr-o dată, la adolescență, să devină dezordonat. Ca părinte, dacă mă duc la el și-l blamez, și-i pun reguli foarte dure legate de ordine, n-o să-l ajut în niciun fel, ci o să-i scad stima de sine. În schimb, pot să-l atenționez, pot să am puțină răbdare, pentru că și perioada asta de dezordine va trece la un moment dat. Dacă copilul a fost ordonat și e învățat din familie cu niște lucruri, se va reîntoarce la ele. La fel cum, un adolescent care vine dintr-o familie care mănâncă mâncare curată, sănătoasă, care are un obicei de a mânca exemplar, dintr-o dată preferă junk-food sau mâncare mai puțin sănătoasă în alimentația lui. Nu trebuie să intrăm în panică și să mergem către el cu o atitudine nepotrivită. Aici avem nevoie de tactică, de diplomație, să nu rănim și să nu-l îndepărtăm de noi, dar cu dreaptă socoteală. În sensul că nu-l lăsăm nici de capul lui, oricum, dar contează mult tonul cu care discutăm. Aici avem nevoie de blândețe, de răbdare, de maturitate, de înțelepciune. Poate ar ajuta discuțiile cu părinți care au avut copii care au trecut deja prin adolescență sau cu tineri care au depășit această perioadă, care nu e atât de grea cum ne speriem noi c-ar fi. E o etapă normală. 

Dar ce este diferit astăzi, de ce se sperie toată lumea de adolescență?

Ce este acum diferit? Nu adolescenții sunt diferiți, ci este diferită oferta de lucruri negative care vine către ei exact la vârsta când sunt cel mai influențabili, în raport cu lipsa acestora. Era o poveste, cred că spusă chiar de părintele Cleopa: un înțelept s-a întâlnit cu un copil și i-a spus că nu există Dumnezeu. Iar copilul l-a întrebat dacă există frigul și el a zis: „Sigur că există”. Și copilul i-a spus: „Nu există frigul. Frigul înseamnă lipsa căldurii”. „Există întuneric?” „Nu există întuneric”, spune copilul, „întunericul este lipsa luminii, așa cum nici răul nu există, este lipsa dragostei”. Așa e și la noi, este prea mare o ofertă de stări negative, de lucruri adictive care înlănțuiesc societatea și, cel puțin în istoria României, nu au existat atât de multe. Nu avem ofertă suficient de mare de lucruri pozitive pentru ei. Pentru că adolescentul, cu aceeași forță cu care merge către zona distructivă, merge și către zona pozitivă. Nu scoatem în evidență tinerii care deja au trecut prin adolescență, să le fie mentori, să-i ajute și să-i influențeze pozitiv. Pentru că s-ar duce și către ei. Adolescentul merge către grup dintr-o ordine interioară lăsată de Dumnezeu, face ordine pentru că, mai târziu, în viață, cu cei de vârsta lui va lucra, dintre co-vârstnici își va alege partenerul de viață, ei vor fi viitorii lor colegi de serviciu, cu ei vor face alianțe. Deci, această nevoie a lor interioară de a merge către co-vârstnici și de a face lucruri împreună este absolut normală și naturală. Însă, ea are nevoie să fie puțin supravegheată, direcționată cu blândețe și cu răbdare. Să nu-i lăsăm să se izoleze ei cu ei, să nu ne rupem. Noi ne rupem de ei din frică.

Da, așa e.

Despre viață, adolescenții nu mai primesc sfaturi de la părinți. Ce au avut de învățat de la părinți, deja au învățat. Despre viață învață de la alții. I-ar ajuta, de exemplu, dacă s-ar organiza întâlniri cu familii reușite, cu alți tineri care să le vorbească despre cum și-au organizat ei viața, cum au reușit să studieze la Cambridge sau la facultatea de medicină, cum au reușit să fie olimpici și tot așa. Ei sunt foarte deschiși și dornici să primească astfel de informații de la modele, de la persoane care au reușit și sunt din afara familiei. Aici, societatea are și ea un rol. Și, pentru că nu primesc, ei își caută răspunsuri pe rețele de socializare, îi întreabă pe cei de-o vârstă cu ei. Vedeți, ne este mult mai ușor să blamăm, ne este mult mai ușor să criticăm, să respingem, să ne ferim, să ne fie frică decât să acționăm și să susținem. Copiii până la 7 ani depind mult de părinți dar, după aceea, noi toți, toată societatea contribuie la formarea lor. Prin urmare, singura soluție este să ne implicăm cu toții și să-i susținem.