Când ne gândim la Tronul de judecată al lui Dumnezeu, Tron la care vom ajunge fiecare dintre noi după moartea noastră, pe mulți dintre noi ar trebui să ne ia fiorii. Dincolo de antropomorfismele specifice discursului teologic, judecata particulară este clipa supremă de bilanț – total însă nu definitiv – al vieții și morții noastre. Goi de orice acoperământ sau mască, în fața lui Hristos, Judecătorul cel veșnic, vom trebui să dăm seamă pentru tot ceea ce am făcut, gîndit sau vorbit, de-a lungul vieții.
O clipă care cuprinde în ea toată valoarea pe care am primit-o de la Dumnezeu și pe care am dăruit-o lumii, fiecare creație sau necreație a noastră, toată lumina pe care am ascuns-o în suflet sau am răspândit-o în univers, și fiecare geană de întuneric pe care am strecurat-o în lume prin păcat. O viață de om, cu toate imperfecțiunile ei, o spovedanie totală, uriașă prin extensie și înfricoșătoare prin intensitate, căci nimic din noi nu va putea rămâne ascuns. Clipa supremă de răspuns, îndoielile, furia, non-sensul din viața noastră, fiecare zâmbet pe care l-am provocat, fiecare lacrimă, a noastră sau a altora din pricina noastră, totul raportat la noi, ca o piesă de teatru în care simultan, toate scenele ei sunt prezentate în toată grandoarea și deopotrivă nimicnicia ei. Omul. Lumină, deznădejde, frică, obsesie, patimă, înduioșare, neputință, lene, încrâncenare, stăruință, toate.
Pe de o parte, îngerii, cu hrisoavele noastre – sperăm – pline de milostenie, de bucurii împărtășite, de jertfă pentru alții, de rugăciuni, de virtuți. De cealaltă parte, demonii, cu păcate ascunse sau vădite, cu împiedicările și ura noastră, cu păcate știute sau mai ales uitate.
Judecata de după moarte, despre care mărturisește Sfânta Scriptură, este momentul de măsurătoare a rodirii, de început al vieții fără de moarte. Și în ea, omul este judecat personal, cu fiecare faptă a sa.
În același timp însă, ADN-ul nostru spiritual, păcatele părinților sau ale strămoșilor, virtuțile sau sfințenia vreunui străbun, toate sunt luate în considerare. Dumnezeu glăsuiește că va pune în talger și va pedepsi păcatele până la al treilea sau al patrulea neam, dar că se va milostivi până la al miilea neam pentru cei care Îl iubesc.
Așadar o asimetrie fundamentală între pedeapsă și răsplătire, un hiatus imens între dreptate și iubire, umplut de inima infinită a lui Dumnezeu.
În dialogul dintre Dumnezeu și Avraam dinaintea pierderii cu foc a Sodomei și Gomorei, observăm atât negocierea iudaică a patriarhului, cât și iubirea infinită și incomodă a Iubitorului de oameni (Facerea 18, 20-33):
„Zis-a deci Domnul: "Strigarea Sodomei și a Gomorei e mare și păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat așa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să știu".
De acolo doi din Oamenii aceia, plecând, S-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Avraam stătea încă înaintea Domnului.
Și apropiindu-se Avraam, a zis: "Pierde-vei, oare, pe cel drept ca și pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit?
Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepți: pierde-i-vei, oare, și nu vei cruța tot locul acela pentru cei cincizeci de drepți, de se vor afla în cetate?
Nu se poate ca Tu să faci una ca asta și să pierzi pe cel drept ca și pe cel fără de lege și să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de Tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?“
Zis-a Domnul: "De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepți, voi cruța pentru ei toată cetatea și tot locul acela".
Și răspunzând Avraam, a zis: "Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere și cenușă! Poate că lipsesc cinci din cincizeci de drepți; poate să fie numai patruzeci și cinci; pentru lipsa a cinci pierde-vei, oare, toată cetatea?" Zis-a Domnul: "Nu o voi pierde de voi găsi acolo patruzeci și cinci de drepți".
Și a adăugat Avraam să grăiască Domnului și a zis: "Dar de se vor găsi acolo numai patruzeci de drepți?" Și Domnul a zis: "Nu o voi pierde pentru cei patruzeci!“
Și a zis iarăși Avraam: "Să nu Se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi: Dar de se vor găsi acolo numai treizeci de drepți?" Zis-a Domnul: "Nu o voi pierde de voi găsi acolo treizeci".
Și a zis Avraam: "Iată, mai cutez să vorbesc Stăpânului meu! Poate că se vor găsi acolo numai douăzeci de drepți". Răspuns-a Domnul: "Nu o voi pierde pentru cei douăzeci".
Și a mai zis Avraam: "Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo numai zece drepți?" Iar Domnul i-a zis: "Pentru cei zece nu o voi pierde".
Și terminând Domnul de a mai grăi cu Avraam; S-a dus, iar Avraam s-a întors la locul său“

Vedeți cât de mult ne iubește Dumnezeu? Pentru zece oameni sfinți și drepți este în stare să ierte sute de mii de păcătoși. În ochii Lui atotștiutori, sfințenia unui om este mai importantă decât întregul univers. Dacă însă într-o cetate a păcatului nu găsește nici măcar zece oameni cinstitori de Dumnezeu, nu îi arde împreună cu ceilalți păcătoși, ci cu mână tare și cu braț înalt îi scoate din iadul fărădelegii și-i așază în muntele luminos al slavei Sale. E în stare să ierte milioane pentru câțiva, dar nu pedepsește niciodată un om drept pentru cei din jurul lui. Dreptatea lui e minimală, însă iubirea Lui e infinită. Mânia Lui e trecătoare și profilactică, însă bucuria pe care o dăruiește e veșnică. Pedeapsa e spre îndeptare iar răsplătirea e netrecătoare.
Din acest episod al scoaterii lui Lot dintre oamenii Sodomei, putem întrezări teologia minunii în lume, ca străfulgerare a iubirii infinite într-o lume plină de ură, ca alterare temporară a legii pentru ca noi să vedem taina veacului viitor, unde gravitația ființei este iubirea infintă a lui Dumnezeu.
Ar mai fi ceva de spus. Oare, între toți păcătoșii Sodomei, sute de mii de desfrânați, se aflau și copii mici? Eu zic că da. Și că neamurile pierdute și pierzătoare își însușesc solidar păcatele, ca slăbiciune a firii și neputință a voinței. De fapt, păcatul Sodomei, deși pierdut cu foc, încă mai bântuie prin lume sub diferite chipuri.