Nu pot să spun niciodată „miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!”. N-am dreptul să vă consider păcătoşi. Asta e judecată, pentru că s-ar putea ca aici să fie un sfânt. Eu pot să spun că ce ai făcut e un păcat, dar nu pot să te fac păcătos. Numai despre mine pot spune că sunt păcătos pentru că numai pe mine am primit porunca să mă judec. Dar să mă judec, cu adevărat, iar nu să mă etichetez doar. Sau să mă pedepsesc singur. La judecată mă arăt cum sunt ca să dobândesc milă şi iertare, şi nu pedeapsă.

Acceptarea şi trăirea stării de a fi păcătos aduce harul pocăinţei. Trăind durerea şi toate ale pocăinţei până în adâncul inimii se întâmplă o minune: descoperim că sunt una cu toţi oamenii şi că spunând „pe mine”, de fapt, spun pe mine omul, spun pe mine, toţi oamenii. Când suntem împreună cu cineva să ne rugăm „miluieşte-ne pe noi!”.

Când stai de vorbă cu cineva şi acela vorbeşte iar tu taci, rugăciunea vine la tine: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Nu mai spui „miluieşte-ne pe noi!”. Nu pot să mă rog pentru amândoi când vorbeşti tu, pentru că nu ţi-aş face loc în mine ca fiind celălalt, ca tu al meu. Spunând „miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, renunţ la mine, mă deschid, te primesc şi te aud. Şi mă deschid ţie, deschizându-mă mai întâi lui Dumnezeu, pentru că altfel nu te pot primi în mine. Numai Dumnezeu îţi face loc cu adevărat în inima mea. Cerând milă pentru mine ca păcătos, primesc iertare şi eliberarea de păcatul egoismului şi-ţi fac loc. Apoi, când îmi vine rândul să vorbesc voi vorbi din ce-mi dă harul şi nu egoismul meu.

Rugăciunea pentru aproapele este „Doamne, miluieşte-l pe cutare!”. În relaţiile de consiliere pe care le am, eu însă mă folosesc mult de rugăciunea: „Doamne, binecuvântează-l pe cutare!” şi nu „Doamne, miluieşte-l pe cutare!”, deoarece oamenii care pătimesc şi ne solicită ajutorul fac şi păcate şi vin cu un duh încărcat de patimile lor, de anumite duhuri care te pot contamina. Şi dacă vine cineva care e chinuit de duhuri foarte puternice, simt asta şi nu pot să mă bat eu cu duhurile care-l chinuie pe cel din faţa mea. Şi atunci zic: „Doamne, binecuvântează!”, pentru că aşa ne învaţă Domnul: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc” (Matei 5, 44). Omul acela nu-mi este vrăjmaş, nu-mi face rău, dar duhurile care-l atacă pe el mă atacă pe mine. Dacă zic: „Miluieşte-l pe el!”, mă aşez în poziţie superioară şi diavolul mă dărâmă. Dar dacă mă smeresc şi zic: „Doamne, binecuvântează-l!”, această rugăciune are multă putere.

Iar când ne rugăm pentru toată lumea, să zicem: „Miluieşte-ne pe noi şi pe toată lumea Ta!”. Dar să ne rugăm mult cu „pe mine, păcătosul”, că aşa ne vom feri de căderile în mândrie sau în slava deşartă.

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 28-30)