Experiența isihastă reprezintă un reper esențial în stabilirea posibilei accepțiuni pe care noțiunea de edificare spirituală o poate primi în creștinism, în mod special în creștinismul răsăritean.

Sfântul Grigorie Palama, în veacul XIV, în cursul disputei iscate de obiecțiile aduse de Varlaam la justificarea practicii isihaste, a descris, între altele, ca un aspect central al practicii isihaste reîntoarcerea la sine sau revenirea la sine. Acest sine nu este un ego, căci experiența interioară înseamnă de fapt o întâlnire personală interioară cu Cel care îți este mai propriu decât îți ești tu.

Este greu de acceptat o asemenea afirmație, la fel cum este dificil de înțeles zicerea Apostolului: „Nu mai trăiesc eu ci trăiește Hristos în mine”. În practica isihastă putem găsi un echivalent al termenului modern de edificare, pentru că ceea ce se petrece nu este un simplu act contemplativ, ci o experiență totală, care include și depășește dualitatea subiect-obiect în cunoaștere, către o întâlnire față către față cu consecințe radicale asupra înțelegerii și a atitudinii față de sine și lume. Sfântul Grigorie Palama considera că ceea ce numim spiritualitate creștină nu este deloc o spiritualitate. Această afirmație trebuie înțeleasă ca o atenționare a rigorii și preciziei pe care practica isihastă o implică (până la un punct, fiind implicată și o metodă). În repetate rânduri, Palama amintește de recursul la experiență ca reper al direcționării înțelegerii și experienței spirituale. În fond nu era o noutate, chiar dacă apar formulări noi, pentru că, invocat într-o formă sau alta, criteriul recursului la mărturia experienței a fost mereu prezent începând cu textele patristice și continuând cu autorii bizantini de mai târziu. Acest recurs la experiență are însă un caracter mult mai vast și mai adânc decât ceea ce empirismul modern ar înțelege prin asta.

Așa cum precizează John Meyendorff, „Prin întoarcerea la sine isihastul nu caută un sentiment subiectiv, nu se abandonează introspecției pentru a descoperi un eu, ci îl caută pe Hristos care, prin botez și viața sacramentală din Biserică a devenit o prezență obiectivă, și care nu aparține doar lui ci tuturor celor care au crezut în  Hristos”.