O expunere în lumină artificială rămâne o punere în lumină fără a modifica substanța unei clădiri ori unui peisaj. Așa e și cu Crăciunul la modul cum este el reconstruit de motivația modernă a lui: Magia Crăciunului! E așa în orice târg de Crăciun te așezi la privit. Între comercianții de magie nu e nicio diferență în orice limbă ar vorbi și pe orice longitudine și-ar propune marfa. Bine, veți zice, dar Crăciunul nu e despre marfă. Evanghelia din Duminica aceasta ne-a învățat nu doar că nu este despre marfă, dar nici despre depozitarea unor bunuri nu este. Nici despre „lărgirea hambarelor” cu prețul uitării sufletului nu este. Dar cert este despre noi. Noi care am cumpăra tot ce ni se oferă dacă ne-ar îngădui punga și nu ne-ar speria ziua de mâine. Idolatrizarea cadourilor de societatea din consum nu ne oprește în a ne oferi daruri. Pentru că tot ceea ce ne apropie mai tare de Iisus Hristos, sensul prăznuirii Crăciunului, poartă în adânc restaurarea darului. Inclusiv al aceluia de a fi om.

Înlocuirea darurilor simple cu sistemul modificat și exagerat al cadorisirii ne-a comutat din zona darului-jertfă în cel al cadoului-curtoazie. A falsificat adâncimea în favoarea suprafeței. Bunica mea îmi povestea că în satul ei maramureșean singurii care aveau brad în casă erau copiii grofului. O lumină difuză, din ce în ce mai plenară spre noapte, trecea prin geamul de la conacul aceluia și se prelingea în zăpada casei. Își amintea că nu zăreau bradul, dar firele de candele ce luminau în brad descriau pe albul zăpezii conturul unui brad falnic. Și ei cântau acolo colinde, cu picioarele în zăpadă, fără să tulbure albul ei știind că a doua zi numai așa, ca o hârtie întinsă de îngheț, mai puteau zări bradul ce și-l închipuiau împodobit. Apoi plecau acasă descriind, în lux de amănunte inventate, frumusețea bradului „grofoaiei” și dovedeau prin aceasta în ce mod un dar adevărat motivează, ajută creației unei minți curate. 

Altădată, pe la începuturile preoției, am slujit în Ajun de Crăciun, într-un sălaș de ciobani din munții Cindrelului. Eram departe de lumea dezlănțuită. Și într-un mod numai de Dumnezeu știut în seara aceea, dinaintea unei suferințe și a zâmbetului suferindului căruia-i slujeam, am descoperit filonul cordialității prin care Dumnezeu unește darurile ce ni le oferim într-un mod cu totul înveșnicit. N-avem a fi neatenți unii la darul celorlalți. Și nici invidioși. Uneori darul vindecă o lipsă alteori vindecă neputința de a ne vedea precum ne vede Dumnezeu Însuși. Aici e importanța Evangheliei de astăzi. În plinătatea acesta a faptului că Dumnezeu ne știe nevoia și nu o ocolește. Și că ne așază orice împlinire materială în planul Judecății propriei noastre persoane. 

Suntem în epoca în care darurile par că nu mai contează și în care se dăruiesc părți din viețile noastre și istoriile noastre de către unii ce n-au niciun sens în ele ca și cum ar fi ale lor. Oricât de distins te-ai purta vine un altul să-ți explice de ce nu e bine cum faci și cum ar trebui să faci. Un altul te dezasamblează sufletește pentru că el crede că anonimatul îl scutește să aibă morală. Altul te privește ca pe o secătură numai pentru că tu nu achiesezi – iertat fie-mi verbul mai degrabă politic decât gramatical – la modul în care Dumnezeu i-a îngăduit să privească lumea prin ochii săi. 

Drumul spre Betleem ne învață că nici unul dintre noi nu concurăm la harul celuilalt, ci doar ne completăm fericit darurile. O completare tacită, dreasă cu finețea prin care Dumnezeu așază mereu lucrurile în adevăr. Vă propun să priviți atent pe unde urcați spre Betleem. Priviți la propriile daruri și onorați-le ca parte din viața pe care Dumnezeu v-a îngăduit-o. Și evitați să faceți din ele prilejuri de sfadă și neatentă rănire de viață. Pe calea spre Betleem avem toți dă dăruit daruri. Bucurați-vă și îngăduiți-i lui Hristos să le restaureze. Cu voi. Și pentru voi!